Icoana Rugului Aprins
Fiindcă astăzi, în ziua de 4 septembrie, în calendarul creștin-ortodox este sărbătorit Sfântul Proroc Moise, voi stărui în continuare asupra icoanei Rugului Aprins. În câteva scrieri ale rugătorilor din grupul Rugul Aprins al Maicii Domnului, coagulat și pornit la Mănăstirea Antim din București, este subliniat că, prin tradiție, această dată din calendarul ortodox este ziua celor dedicați căutării isihaste.
În capitolul intitulat „Rugul Aprins”, părintele Andrei Scrima face o rafinată hermeneutică a numelui și evenimentului vetero-testamentar trăit de Moise și reflectat în Exod (3, 1-2): „a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea și nu se mistuia”. Iată doar un fragment din decriptarea și meditația părintelui profesor A. Scrima: „Ca pentru a sublinia singularitatea episodului, «rugul», în ciuda omofoniei, nu are nimic de-a face aici cu un eșafodaj din material combustibil necesar cremației; e o plantă vie. În versiunea greacă a Septuagintei: bátos káietai pyrí; în Vulgata latină: rubus arderet et non combureretur; în ebraică: eș labbah sêneh. În românește, planta în chestiune purta, se pare, la origine, denumirea de ruj. «Atunci Moise și-a zis: mă duc să văd această arătare minunată, că rugul nu se mistuiește» (Exod 3, 3)“.
În fața unui asemenea text, lectura se dublează spontan cu o hermeneutică. Lectura nu se poate desăvârși în propriu-i sens fără acest du-te-vino între litera și spiritul ce o aprinde fără a o aboli. Chiar de la această intrare-inițiere în viziunea Rugului Aprins, putem distinge în el cifrul însuși al înțelegerii prin hermeneutica a ceea ce, pentru noi, iese din ascuns, spre re-velare, spre epifanie. Iar omul, la rândul său - Moise -, iese din locul său și înaintează spre locul arderii revelatoare. Atunci de abia, din inima Rugului, comunicarea trece în cuvânt. „Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul (ho gar tópos) pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5).
Proximitatea adevărată a Dumnezeirii suscită o altă distanță, aceea chiar care face cu putință venirea sa. „Dumnezeu trebuie să fie deja aproape de om” - am ales să-l cităm aici pe Heidegger - „pentru ca omul să se poată apropia de Dumnezeu. Cum ar putea fi altfel cu putință atât apropierea, cât și îndepărtarea «religioasă» fără proximitatea divină? Numai în proximitatea acordată prin venirea sa a putut Dumnezeu, el însuși, să-i impună lui Moise distanța, spunându-i: «Nu te apropia de acest loc!»” (volumul „Timpul rugului aprins”, Ed. Humanitas, 2000, pp. 148-149). Un paragraf mai încolo, părintele Scrima arată că „Viziunea - icoana - Rugului Aprins, transpusă în durată, devine «literă», «scriptură», vector al epifaniei originare”.
Conform uneia dintre interpretările Sfintei Tradiții, lui Moise i s-ar fi arătat în Rugul Aprins tocmai Maica Domnului cu Pruncul - de unde și această versiune a icoanei Rugului Aprins. Această icoană a devenit astfel un fel de marcă identitară a membrilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim și era nelipsită la conferințele acestora. Există două icoane ale Rugului Aprins, mai cunoscute, a căror prezență îi întărea pe participanții la întâlnirile de la Antim ori, ulterior, din alte spații.
Prima este icoana, bine cunoscută, prezentă și astăzi la închinare în fața Altarului bisericii Mănăstirii Antim. Fără a fi finalizate, îndelungi cercetări m-au adus la concluzia că această icoană a fost în posesia lui Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil, cu mulți ani înainte de întâlnirea sa cu duhovnicul rus refugiat temporar de persecuțiile sovietice în România (1943-1946). Așadar, nu de la pr. Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin) provine această icoană, cum susțin unii, întrucât există dovezi că Sandu Tudor o avea încă de la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte de întâlnirea cu duhovnicul rus (vezi și articolul nostru din Ziarul Lumina, 12 iunie 2024). Apropiați ai părintelui Daniil presupun că icoana respectivă a fost adusă sau primită de acesta chiar de la Sfântul Munte Athos, posibil, încă din anul 1929. În mod cert, inclusiv în anii ’50, pr. Daniil a avut exact această icoană la Schitul Rarău, fiindcă a acordat permisiunea de a fi copiată unuia dintre studenții la Arhitectură care l-a vizitat acolo, iar această copie, foarte exactă, există și astăzi. După arestarea părintelui Daniil (iunie 1958), prin părintele Petroniu Tănase, care se nevoia pe-atunci la Mănăstirea Slatina, icoana a ajuns mai târziu la părintele Benedict Ghiuș, la Mănăstirea Cernica, iar, când acesta a plecat la Domnul (iunie 1990), icoana a revenit la Mănăstirea Antim, prin părintele Sofian Boghiu.
Cealaltă icoană a Rugului Aprins a fost în casa profesorului Alexandru Mironescu (vezi foto). Este ceva mai mare, iar structural este nuanțat diferită decât icoana de la Mănăstirea Antim, chiar dacă reproduce aceeași temă, destul de rar prezentă în spațiul ortodox, până în veacul XX. Această icoană - notează undeva în Jurnal profesorul Al. Mironescu - îi aparținea din anii ’30. Particularitatea acestei icoane este aceea cu totul rarisimă, că, uneori, rar, emitea anumite sunete...
Cercetător și om de știință recunoscut, Alexandru Mironescu notează cu umor că la început a crezut că ar fi ceva defect în instalațiile blocului, că ar fi un sunet provocat de vecini etc. Ulterior s-a lămurit, a numit aceste sunete ciudate „cântecul” icoanei - care uneori anunța parcă anume evenimente, de pildă a „cântat” înainte de arestarea sa și a fiului său Șerban. Nu numai familia lui Al. Mironescu a auzit acest „cântec”, ci și câțiva prieteni și apropiați, care l-au vizitat. Iată câteva mărturii din Jurnalul lui Al. Mironescu:
„30.IX-1.X.1967 Azi noapte, după ani de zile de tăcere, a cântat icoana - era ora 1.1/2 noaptea - lung, mult și cu putere. Ce lucruri va fi anunțând? Și nevasta și eu ne-am trezit din somn și am ascultat, cu emoția de totdeauna, această minunată și turburătoare melodie.”
„11.X.1969 După o de înțeles ezitare, notez, totuși, că într-una din nopțile trecute soția și cu mine ne-am trezit într-o puternică și sărbătorească muzică de harfe: cântă icoana. Dar niciodată n-am auzit-o așa. Era parcă o orchestră de harfe, răsunau zidurile încăperii și a durat atât de mult!”
„25-26 ianuarie 1971 Dar, iată, Icoana cântă, discret întâi, mai puternic apoi, și în sfârșit în surdină. Mă înfiorez de emoție. De trei ori! De ce de trei ori? - enigmatică măsură! Din vreo treizeci de icoane care sunt în casă, numai aceasta a Rugului Aprins cântă, cântă ca un Psalterion. E mai presus de orice îndoială. Dar a venit dimineața și viața obișnuită intră în drepturile ei” (A se vedea volumele I-III ale jurnalului Admirabila tăcere, de Alexandru Mironescu, apărute la Ed. Eikon, 2016, respectiv Ed. Humanitas, 2019 și 2023).
Fără a fi o informație documentată de cercetători, se spune că și în după-amiaza în care pr. Cleopa Ilie a fost oaspetele familiei Mironescu, în anii ’50, icoana ar fi „cântat” din nou. Iată, în final, mărturia versificată a unui poet pe nedrept uitat, Paul Sterian, membru el însuși al Rugului Aprins, publicată în volumul Cântarea Treptelor (Ed. Elion, 2000, pp. 59-60):
„Cum stam în dulcea casei tale strană,
Un înger se izbi de-acea Icoană
Ce numai tu și soața ta, din când
În când, ați auzit-o, rând pe rând;
O aripă de înger cântăreț
Atinse tetracordul din păreți
Și-am auzit, urechea nu ne
minte,
Cu toți sonore, dulci acorduri sfinte.
Înfiorați privirăm către Rugul
Aprins ce-și revelase meșteșugul,
Cu voi cei doi, ceilalți în total cinci,
Am auzit un sunet de tilinci,
Un melos cu punctări de zvon psaltiric,
Ce nu a fost un fenomen oniric,
Și iar, uimire peste-acea uimire,
Din nou ne cânți, Icoană și Psaltire.”