Mărturiile despre părintele Daniil Sandu Tudor (1896-1962) sunt uneori nedrepte, extrem de subiective, lipsite de maturitate spirituală. Angrenat în vâltorile social-politice ale interbelicului românesc, viitorul monah a trăit o tinerețe agitată, dar, este adevărat, el însuși avea un comportament tumultuos. Fiind un jurnalist de forță, cu un condei acid, și-a făcut dușmani în întreg spectrul politic, în special extremist, legionar și comunist, cu care a polemizat intens. Astfel încât a însuma mărturiile despre viața și opera lui Sandu Tudor - pseudonimul de poet și jurnalist al lui Alexandru Teodorescu -, călugărit ulterior cu numele Agathon (1948), devenit ieroschimonahul Daniil (1952), este un act absolut necesar atât pentru cultura română, cât și pentru Biserică.
Am adunat de-a lungul vremii numeroase mărturii care provin și din partea breslei literare, și dinspre confrații întru Hristos, unele rămase inedite - cele ale ucenicilor săi de la Schitul Rarău, spre exemplu. Pornesc mai jos acest demers de restituire cu câteva prețioase mărturii semnate de profesorul universitar Alexandru Mironescu, probabil, cel mai apropiat prieten al părintelui Daniil. Pe alocuri, mărturiile despre părintele Daniil conțin totodată importante informații despre începuturile Rugului Aprins, mișcare cultural-duhovnicească al cărei principal întemeietor este...
„Îmi spunea Sandu Tudor, neuitatul meu prieten, că era demult, la Muntele Athos, în derularea unei vacanțe. Și într-o chilie se încinsese o discuție aprinsă; prietenul meu era un om teribil de aprig. Erau acolo, firește, câțiva călugări, între care și bucătarul (acolo cei mai buni duhovnici sunt folosiți adeseori la cele mai smerite îndeletniciri). «Bucătarul» purta un șorț și polonic și sta rezemat în cadrul ușii ascultând de mult, cu răbdare, fără să fi spus vreo vorbă. Dar când Sandu era în toiul pledoariei și mai plin de el, monahul bucătar, care doar ascultase până atunci, s-a desprins din rama ușii, s-a apropiat cu hotărâre de el și, cu un gest de prietenie, l-a împins spunându-i: Dă-te bătut frate, dă-te bătut! Sandu a fost atât de impresionat de intervenția bătrânului, încât a rămas mut, ca și cum cineva i-ar fi luat graiul. Dar câte n-a înțeles atunci, într-o clipă! Dă-te bătut, frate! Ce cuvânt, ce perspective!…” („Floarea de Foc”, Ed. Eikon, București, 2019, pp. 56-57)
„Rugul Aprins! «Moise paște turma socrului său Ietro, preotul Medianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie și a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat și iată că rugul era tot un foc, și rugul nu se mistuia deloc.» În această Floare de Foc, unii Sfinți Părinți spun că de fapt Moise a văzut pe Maica Domnului cu Pruncul în pântece. E și o icoană, o rară și prea frumoasă icoană - o am și eu - plină de simboluri, o icoană a Rugului Aprins.
Prietenul meu Sandu Tudor avea și el una, de o rară frumusețe; și în situații grele nu se despărțea de ea. Eu nu știu care erau legăturile lui de taină cu această icoană, dar știu că așa cum între noi și unele obiecte există o perfectă comunicare (bunăoară atașamentul față de obiecte de artă sau relicve de familie), mai vârtos se pot țese fire nevăzute între oameni și icoane. Unele intră în viața noastră cum intră prietenii, prin ciudate întâmplări.
Ce știu? Știu că odată - el mi-a spus - se găsea singur în parc la Predeal, în septembrie, nu mai era nimeni, și era o zi superbă, a glorious day. Și, contemplând această negrăită splendoare a munților și a văzduhurilor albastre, a gândit în sinea lui: Doamne cum să-ți mulțumesc pentru ziua aceasta?… În clipa aceea s-a întins ușor, pe nesimțite, o mână, și s-a auzit o voce: Fie-vă milă!… Sandu a băgat mâna în buzunar, și cu ea plină de tot avutul pe care îl avea asupra sa, și cu ochii în lacrimi, a mulțumit lui Dumnezeu, covârșit!
Altă dată s-a prăbușit cu avionul din înaltul cerului, sub privirile înmărmurite ale celor care îl așteptau. Avionul s-a făcut zob. L-am văzut și eu. Sandu a ieșit din mormanul de fiare absolut întreg, nici măcar cu o zgârietură...
În timpul războiului, la o școală de ucenici militari, l-a prins pe plutonierul responsabil cu cantina dijmuind hrana elevilor. Sandu nu prea glumea cu astfel de lucruri; observații și amenințări severe… El dormea acolo, la școală, într-o odaie foarte mică. Într-o seară, intrând în cameră, unde era și icoana Rugului Aprins, are ideea să mute patul din fundul odăii și să-l așeze pe latura ei. În noaptea aceea, o gură de foc sparge geamul și lovește chiar locul unde fusese patul; șaisprezece gloanțe au fost numărate în dreptul ferestrei. Sandu n-a avut nimic…
Restul nu mai interesează, iar eu vi le-am povestit pentru că a venit vorba, ca să le știți, e treaba dumneavoastră cum le veți înțelege și cum le veți interpreta. Când Sandu s-a întors acasă [către finalul Războiului Mondial, în 1944], a găsit o situație care i-a permis să dea curs unui gând pe care l-a avut în inima lui și s-a hotărât să se călugărească. Frate de mănăstire fiind, în drum spre viața de monah, a scris dintr-un prea plin de mulțumire, un Imn Acatist, dăruit ca o ofrandă Maicii Domnului” (pp. 223-224).
„Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, Acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător l-am auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!… Acestea nu sunt vorbe prietenești. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjenește în elogiul pe care aș fi vrut să-l aduc. Acatistul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a fost citit și tradus de oameni de înaltă spiritualitate. Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc și text franțuzesc. (...)
Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal și un interminabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat, și pentru unii profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, și aș zice fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, și în anumite domenii era un învățat, avea o informație de savant. Dar se și ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și - curios! - de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea. Toată viața lui a abordat un număr mare de probleme, iar dacă manuscrisele lui s-ar păstra, ele ar oferi un material de o valoare excepțională” (pp. 225-226).
... „Sandu s-a călugărit, a plecat din București, apoi a fost arestat și a stat vreo doi ani la Canal; după aceea a fost numit stareț la Rarău și mulți ani abia ne-am mai văzut. Se cufundase într-o existență de superioară asceză… În ultimii doi, trei ani venea din când în când prin București, la mine. Era pentru prietenii lui, atunci, un prilej de câteva zile de desfătare duhovnicească, care, într-o interpretare imposibil de calificat, s-a transformat în «crimă de uneltire»... ca să vedeți” (p. 227).
... Scrisă imediat după ieșirea din închisoare (1963), cartea lui Al. Mironescu, intitulată „Floarea de Foc”, conține și alte valoroase mărturii, în special despre temnițele comuniste. Tocmai fiindcă pr. Daniil murise de curând ca un martir, la Aiud (noiembrie 1962), prietenul său Al. Mironescu consemnează mărturiile de mai sus, spre luare aminte.
