Teologia răscumpărării la Părinții sirieni - învățături patristice despre creație, păcat și vindecare

Învățătura Părinților sirieni despre creație și păcat are o strânsă legătură cu perspectiva taumaturgică pe care o regăsim implicit afirmată în dogma hristologică despre răscumpărare. Una dintre cele mai importante direcții conturate în acest sens este și aceea prin care actul creației, Revelația și Întruparea Domnului sunt prezentate ca elemente unice ale aceleiași lucrări dumnezeiești.

Subsidiar dogmei hristologice, teologia siriacă încadrează raportul dintre păcat, boală și vindecare pornind de la momentul creației originale. Sfântul Efrem Sirul, având în minte cuvintele: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (cf. Fac. 1, 26), ne arată că „fiecare poruncă privind creația primordială s-a făcut în mod direct prin Glasul Cuvântului lui Dumnezeu”; el spune: „Dintru început, cerurile s-au întemeiat prin Cel Întâi-Născut./ Căci (scris este), Dumnezeu a zis: «Să fie lumină - și toate s-au făcut»./ Cui a poruncit El, atunci când nu era nimic?/ cele șase zile ale creației dau mărturie despre aceasta.../ că Ziditorul nu a dat poruncă (zidirii)/ spre lucrurile care s-ar fi făcut singure./ nicidecum, prin Cel Unul din Cel Unul au fost toate create./ Tatăl a poruncit prin Glasul Său,/ Fiul a împlinit lucrarea”. Și în cele din urmă, Sfântul Părinte conchide prin a arăta că „în cele din urmă, la zidirea omului, Atotștiutorul a voit să-L descopere deplin pe Fiul Său cel Întâi-Născut” (Imnele despre credință, Nr. 6).

„Întru asemănarea Fiului după forma trupească”

Cheia înțelegerii acestei coparticipări la actul creației rezultă așadar din cuvintele: „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. De aici rezultă totodată că „Logosul dumnezeiesc este chipul lui Dumnezeu și că legătura lui Dumnezeu cu oamenii se împlinește prin mijlocirea Cuvântului. Omenitatea își găsește așadar împlinirea desăvârșită în Hristos” (Chorbishop Seely Joseph Behhani, Early Syriac Theology. With Special Reference to the Maronite Tradition, revised edition, The Catholic University of America Press, Whashington, D.C., 2014, p. 14). Episcopul Iacob de Sarug ne spune că: „Privindu-l pe Adam, Tatăl i-a vorbit Fiului care era cu Dumnezeu și care era Dumnezeu/ ca Adam să fie chipul Tatălui și asemănarea Fiului/ și prin el să se descopere Taina Dumnezeirii./ Hristos, Care va veni la sfârșitul veacurilor, i-a dăruit acestuia asemănarea Sa/ prin care Adam s-a făcut după chipul Tatălui,/ întru asemănarea Fiului după forma trupească” (cf. „Homilie metrique de Jaques de Saroug sur l’armour”, în Parole de l’Orient, nr. 1/1970, p. 286).

Porunca ascultării - examenul libertății primordiale

Analizând căderea în păcat a protopărinților, Sfântul Efrem Sirul se referă la o stare intermediară de creație, ei fiind zidiți de Dumnezeu în chip „nici muritor, nici nemuritor”. De aceea, porunca primită a fost „cea mai mică”: „să nu mănânce din pomul cunoș­tinței, tocmai pentru ca ei să-şi exercite libera voinţă, alegând între ascultare şi neascultare”. Prin urmare, „dacă alegeau ascultarea, atunci Dumnezeu le putea dărui, după dreptate, viaţa veşnică drept răsplată, oferindu-le până la acel moment totul după harul Său” (cf. Sebastian Brock, Părinții sirieni de ieri și de azi, traducere, Ed. Mitropolia Olteniei, 2016, p. 178). Sfântul Efrem intuiește astfel faptul că: „Dacă şarpele ar fi fost refuzat, dimpreună cu păcatul, atunci Adam şi Eva ar fi putut mânca din pomul vieţii şi pomul cunoştinţei nu ar fi fost oprit de la ei pentru multă vreme. Mai târziu ar fi primit cunoaşterea desăvârşită, pentru ca în cele din urmă să dobândească viaţa nemuritoare. Ar fi primit desăvârşirea în starea lor omenească. Dacă ar fi primit cunoaşterea desă­vârşită şi viaţa nemuritoare, ar fi plinit toate acestea în trupurile lor” (Comentariu la Facere 2, 23).

Redobândirea „hainei de slavă”

Teologia siriacă afirmă unanim că omul nu este legat ireversibil de lucrurile materiale, ci poartă întipărit întru sine potențialitatea vieții veșnice. Aici apare convergența celor două realități cosmologice, omul fiind rânduit de Dumnezeu prin actul creator între pământesc și ceresc, între văzut și nevăzut, între stricăciune și nestricăciune, între firesc și duhovnicesc. Ontologic vorbind, trupul lui Adam s-a zămislit din „țărâna pământului prelucrată în forma ei feciorelnică pentru a deveni cu adevărat microcosmos. În fapt, Sfântul Efrem vede felul în plăsmuirea lui Adam și în scopul creației sale un tip al întrupării lui Hristos, Noul Adam și Mântuitorul lumii, născut din pântecele Mariei. Fiind după chipul lui Dumnezeu, Care stăpânește peste cele de sus și peste cele de jos, Adam a fost rânduit de asemenea ca stăpân al făpturii văzute” (cf. Joseph Behhani, Early Syriac Theology, p. 21). Pentru aceasta, Creatorul a așezat pe umerii săi, ca semn de recunoaștere, o „haină de slavă” pe care a pierdut-o prin căderea în păcat. „Această haină care le-a fost furată primilor oameni printre pomii din Paradis” - spune Iacob de Sarug - „a rânduit-o Dumnezeu să fie îmbrăcată din nou prin apa Botezului” (Sebastian Brock, „Word and Sacraments in the Writings of the Syrian Fathers”, în Sobornost 6, nr. 10/1974, pp. 689-670).

Vindecarea de păcat și restaurarea în Hristos

În congruența dintre creație - păcat/boală - vindecare/răscumpărare, Părinții sirieni arată explicit implicarea providențială a Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat și a venit în lume să restaureze firea cea stricată și slăbănogită a neamului omenesc. Afraate, Înțe­leptul Persan, vorbește foarte frumos despre acest aspect într-una din Demonstrațiile sale: „Cât de minunat şi cât de bogat este darul Său peste noi! Căci Împăratul a părăsit propria ţară să afle leacurile pentru vindecarea noastră. S-a călăuzit după paşii firavi ai trupului, după mijloacele unei naşteri omeneşti şi după măsura unei batjocoriri mult mai mari decât a noastră. Pe toate acestea le-a îndurat de dragul nostru, de vreme ce noi am pri­mit darul, chezăşia mântuirii noastre. Cât despre mine, iată de ce trebuie să mărturisesc: Dum­nezeu nu a avut nici un dar mai mare decât acesta pe care l-a trimis la noi. Când a venit, a primit de la noi un chezaş şi a mers în patria Sa, şi ne-a spus: «Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi» (Ioan 14, 20); iar Apostolul la rândul său spune: «S-a înălţat şi ne-a ridi­cat împreună cu El la ceruri» (Efeseni 2, 6). Trupul pe care l-a îmbrăcat din cele ale noastre s-a făcut început al învierii noastre: l-a slobozit din robie şi l-a ridicat la Sine” (Demonstrația a XXIII-a, 49).