140 de ani de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Anul 2025 marchează din prisma istoriei Bise­ricii Ortodoxe Române aniversarea a două evenimente încărcate de un simbolism aparte - la 1885 a fost obținută autocefalia, iar în 1925 Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. Din această pers­pectivă, vom creiona în rândurile de mai jos etapele istorice care au condus la obținerea autocefaliei, spre finalul secolului al XIX-lea.

În lucrarea sa, intitulată „Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor”, Nicolae Iorga susținea că, pe baza tradiției istorice, Biserica fusese auto­cefală, iar schimbările geopolitice au condus la modificarea ulterioară a acestei realități: „Istoricii știau cât de largă fusese vechea autonomie a Bisericilor din Principate, cât de înalt loc îl avea, pe la 1600, Mitropolia Moldovei, bucurându-se de drepturi patriarhale, cât de mare a fost în tot Orientul creștin jertfa pentru legea creștină a țărilor noastre”. Însă, odată cu secolul fanariot şi cu aservirea tot mai pregnantă a Țărilor Române de către turci, prin golirea de sens a instituției domneşti, lucrurile s-au schimbat, și nu în bine.

Cu secolul fanariot, din păcate, s-a accentuat și preeminența elementului grecesc în rândul elitei Bisericii Ortodoxe din spațiul românesc, preeminență dublată și de greșita acțiune a aceleiași elite grecești de a exploata necugetat resursele economice, pe care cu generozitate domnitorii și boierii români din vechime le lăsaseră cu dragă inimă spre folosul Bisericii locale, dar și spre susținerea Ortodoxiei din zonele aflate la mari distanțe, la granițele Imperiului Otoman. Îndepărtarea aceasta de spiritul și litera documentelor de danie a generat, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, un puternic curent antigrecesc, xenofob chiar, împărtășit de o mare parte a societății românești și în centrul acestuia s-au aflat clericii greci mai mari peste multe dintre centrele spiritualității românești, acele mănăstiri și metocuri închinate, pe care le-au neglijat în favoarea interesului fanarioților de la Constantinopol.

Ruperea de influența grecească

Curentul acesta antigrecesc, dublat la acea vreme de ideile radicale ale laicismului venit pe filieră franceză în spațiul românesc și îm­părtășit de liderii care la 1848 au trasat parcursul modernității românești, a devenit unul foarte puternic și a coalizat întreaga societate românească. Din aceste considerente, după ce la 24 ianuarie 1859, prin actul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, s-au pus bazele statului național modern român, una dintre măsurile care au prefațat cumva, câteva decenii mai târziu, obținerea autocefaliei a fost ruperea și distrugerea influenței grecești printr-o măsură dură, aceea a secularizării averilor bisericești. După cum subliniază istoricul Keith Hitkins, Cuza s-a arătat încă de la începutul domniei sale a fi un partizan înfocat al statului laic. Era hotărât să plaseze Biserica Ortodoxă sub supravegherea statului în toate problemele, în afară de cele strict teologice, un obiectiv pe care l-a realizat în mare măsură. Tot Cuza a declanșat și susținut activ procesul de autocefalie a Bisericii, proces care, evident, a fost blocat și refuzat de Patriarhia de la Constantinopol, antagonizată de legislația în plan bisericesc adoptată sub domnia lui Cuza, dar mai ales de consecințele economice pentru Patriarhia de la Constantinopol și nu numai generate de secularizarea averilor mănăstirești.

În data de 3 decembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat Decretul Organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru afacerile Religiei Române. Decretul acesta avea în cuprinsul său 26 de articole și era însoțit de un Regulament pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Române, iar în primul articol se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină”. Un an mai târziu, în 1865, prin acordarea titlului de Mitropolit primat ierarhului Nifon Rusailă, se mai făcea un pas spre autocefalie. Aceste evoluții, dublate de impunerea unei legislații bisericești centrate pe autocefalie, nu au fost încununate de succes, dimpotrivă, au condus la apariția unor tensiuni majore cu scaunul patriarhal ecumenic de la Constantinopol. Așadar, au trebuit așteptate timpuri mai bune.

Schimbarea a venit odată cu detronarea lui Cuza și cu instalarea noului domnitor Carol I, însă dezideratul autocefaliei a rămas în continuare, fiind înscris în Constituția din 1866: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”. De ce clasa politică și Carol I suțineau autocefalia? Răspunsul este acela că autocefalia reprezenta un act de independență al Bisericii noastre față de Patriarhia Ecumenică, față de orice autoritate ecleziastică străină. Arăta, de fapt, evoluția și puterea Bisericii Române, iar în oglindă demonstra și aspirația spre independență a statului român. Nu este, așadar, întâmplător faptul că atât lupta pentru autocefalie, cât și cea pentru independență au fost purtate în paralel, sigur cu mijloace diferite, dar după ce românii și-au pecetluit independența cu sângele vărsat în câmpiile Bulgariei, nici o autoritate de la Constantinopol nu a mai îndrăznit să se opună și să împiedice și independența Bisericii naționale a românilor. Însă până atunci mai trebuia să treacă aproape un deceniu.

Nicolae Iorga afirma că împăcarea cu Patriarhia Ecumenică după epoca lui Cuza s-a produs grație domnitorului Carol I, care l-a vizitat pe Patriarh: „Vizita Prințului la Patriarh fu și mai binevenită pentru covârșitoarea vanitate grecească și Ecumenicul era bucuros de aceia că poate primi pe înlocuitorul tiranului Cuza...” Pașii spre autocefalie au continuat cu adoptarea, în 1872, a „Legii Organice pentru alegerea mitro­poliților și a episcopilor eparhioți, cât și a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române”, dar și prin oficierea slujbei de sfințire a Marelui Mir, la 25 martie 1882, fapt care a stârnit supărarea Patriarhului Ioachim al III-lea, care i-a mustrat pe mai-marii Bisericii Române. În apărarea Bisericii națio­nale, Mihail Kogălniceanu a cerut Parlamentului să-i sprijine pe ierarhii români și Biserica țării: „Odată cu declararea independenţei noastre, dela sine devine şi biserica noastră independentă, încă mai independentă decât mai nainte, iar aceeași poziție a exprimat-o și primul-ministru Ion C. Brătianu”.

Ofensiva diplomatică din 1883-1885

Cercetarea documentelor diplomatice din arhiva Ministerului Afacerilor Externe ne-a oferit ocazia de a vedea colaborarea dintre Stat și Biserică și sprijinul aparte al regelui Carol I. El a fost permanent interesat de mersul negocierilor și discuta problema cu Mitropolitul primat Calinic Miclescu ori cu Petru Mavrogheni, reprezentantul țării la Constantinopol.

Din 1882 și până în ianuarie 1885, Petru Mavrogheni a fost diplomatul cu o contribuție majoră în cadrul negocierilor pentru autocefalie. În cele din urmă s-a ajuns la un acord, iar Mitropolitul primat și Ministrul Cultelor au trimis, în 20 aprilie 1885, câte o scrisoare către Patriarhul Ecumenic în care au cerut autocefalia Bisericii. La 25 aprilie, Patriarhul Ioachim al IV-lea a trimis Tomosul patriarhal însoțit de o scrisoare în care se arăta: „Cererea aceasta, primind-o cu plăcere ca rațională, dreaptă și cores­punzătoare cu aşezămintele bisericești, ne-am grăbit a o împlini... prin care Tom binecuvântăm pe Prea Sfânta Biserică a României, recunoscând-o autocefală...” Tomosul avea semnătura Patriarhului și a altor 10 înalți ierarhi. Ulterior, în 27 aprilie 1885, regele Carol I a conferit decorații unor personalități și ierarhi care sprijiniseră acest proces.

Obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la data de 25 aprilie 1885, era un eveniment care întregea procesul de independență al României și consacra prestigiul Regatului român în plan internațional și prin faptul că Biserica națională era de sine stătătoare. Astfel se puneau bazele pentru ca, în 1925, odată cu alte prefaceri istorice majore - Unirea de la 1918, Biserica Ortodoxă Română să fie proclamată Patriarhie.