Termenul „katolikos” - etimologii și lămuriri eclesiologice

Unul dintre atributele fundamentale care definesc Biserica Mântuitorului Hristos este cel de catolicitate sau sobornicitate. În acest fel, ca entitate divino-umană, depozitară a valorilor normative de viață creștină, Ecclesia îmbracă mai ales un caracter universal și atotcuprinzător, oferind în acest sens adevărata perspectivă soteriologică, atât de necesară configurării noastre teonome.

Conceptul de „catolicitate” (gr. katolikos) este legat de atributul simbolic al Bisericii, ca fiind „Una, Sfântă, Sobornicească/Catolică și Apostolească”. Argumentele susținerii acestui atribut eclesiologic sunt dintre cele mai profunde și edificatoare, purtând pe deplin și în mod autentic autoritatea scripturistică și patristică. Înțelesul termenului se revendică în direcția de „universalitate” a Bisericii în raport: 1. identitar și personal - dat fiind faptul că afirmăm în virtutea credinței ortodoxe o Biserică Universală; 2. ca circumscriere spațială - înțelegând aici lucrarea misionară a Bisericii prin propovăduirea Sfintei Evanghelii în întreaga lume (cf. Mt. 28, 19); 3. prin raportare la membrii ei - prin faptul că au posibilitatea de accede în Biserică, prin Taina Sfântului Botez, fără discriminare, „toate neamurile” (cf. Mt. 18, 19); 4. ca element de doctrină - pentru a păzi „poruncile lui Hristos” (cv. Mt. 28, 20); 5. ca necesitate de accedere la credința cea adevărată - „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

Mențiuni în filosofia antică

Termenul grecesc de katolikos a avut dintru început menirea de a exprima din punct de vedere etimologic „universalitatea”. Prezent la filosofii antici, se identifică într-o paradigmă cu entitate singulară, neputând fii cumulat într-o sumă. În acest sens, filosoful grec Zenon a scris un întreg tratat despre „Universalitate” (gr. katolika). Adjectivul olos, adăugat ca sufix la termenul eclesial, conducea spre înțelesul de „ceea ce formează un tot”. Mai departe, în combinație cu adverbul kat’olos constituiau imaginea unui întreg „ansamblu”, în antiteză cu kat enastou. Pe de altă parte, Aristotel se folosește de o uzanță puțin diferită, pe care reușește să o exprime prin raportul de antiteză dintre general și comun. Nu în ultimul rând, foarte interesant este și faptul că termenul de katolikos se întâlnește și în practica religiilor păgâne, divinitatea astrală a vechilor sirieni fiind numită katolikoi (cf. J.M. Le Blond, Logique et methode chez Aristote, p. 17; Graphin, t. 2, p. 314; F. Cumont, Les religions orientales dans le paganisme romain, 4th edition, p. 269).

Relevanță biblică

Cel mai relevant text scripturistic prin care se revendică atributul de katolikos se regăsește în îndemnul Mântuitorului Hristos către Ucenicii Săi, înainte de Înălțarea la cer: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 29, 19). Textul în sine este recunoscut mai degrabă pentru argumentarea sa baptismală, însă în cazul de față are o foarte importantă valoare eclesiologică. Mergând la adâncurile de sensuri, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că prin acest îndemn, Mântuitorul le-a vorbit Ucenicilor Săi „despre dogme și despre porunci. Nu amintește deloc de iudei, nu vorbește de cele întâmplate, nu ține de rău pe Petru pentru lepădarea sa, nici pe ceilalți pentru fuga lor. Le poruncește să se răspândească în întreaga lume, încredințându-le o singură învățătură, aceea de la botez. Apoi, pentru că le-a dat o poruncă mare, le dă curaj, spu­nându-le: «Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului» (v. 20). Ai văzut iarăși autoritatea cu care le-a vorbit? Ai văzut că și aceste cuvinte au fost spuse pe măsura înțelegerii ucenilor? N-a spus că are să fie numai cu ei, ci cu toți credincioșii de mai târziu - că n-aveau să trăiască apostolii până la sfârșitul veacului -, ci le-a vorbit ca unora ce fac un singur corp cu toți credincioșii de mai târziu” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 1001- 1002). Cu alte cuvinte, prin atributul catoli­cității sale, înțelegem că Biserica nu este universală prin faptul că ar fi răspândită pe tot cuprinsul pământului, însumând un număr mare de credincioși, ci tocmai prin prezența permanentă a Mântuitorului Hristos într-însa și în viața credincioșilor, „până la sfârșitul veacurilor”.

Primele mențiuni patristice

Termenul de katolikos este evidențiat de asemenea în lucrările Părinților Apostolici, precum și la Apologeții Bisericii Primare. Astfel, Sfântul Ignatie Teoforul înțelegea prin acest termen „integralitatea Bisericii lui Iisus Hristos și nu numai lăcașul de cult, circumscris unui spațiu particular”. Cu acest amendament teologic, Sfântul Părinte este cel dintâi în literatura patristică care folosește acest atribut, dedicat bisericilor particulare, prin Scrisoarea sa către „Biserica din Smirna” (Ad Smyrnam, n. 8, PG. T. V, col. 714): „Ubi comparuerit Christus, ibi sit multitudo quemadmodum ubi Christus, ibi catholica Ecclesia” („unde Se arată Hristos, acolo trebuie să fie mulțimea, precum unde este Hristos, acolo este și Biserica catolică”). Într-o altă scrisoare, Sfântul Policarp explică faptul că bisericile particulare nu reprezintă decât un singur întreg, răspândit pe toată suprafața pământului: „Omnes cum episcopo sentire debent ut Christus cum Patre sentit et apiscopi per totum orbem constituti sentiunt cum Christo”/„Toți trebuie să fie una cu episcopul, după cum Hristos este una cu Tatăl, întocmai și episcopii de pretutindeni trebuie să fie una cu Hristos” (Ad Eph., n. 3, col. 647; cf. Ad Smyrnam, n. 1, col. 709). Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că formula de adresare, folosită de Sfântul Părinte în epistola sa, îmbracă următoarea formă: „Catholicae Ecclesiae Smyrnesis episcopus”/ „Către episcopii Bisericii Catolice din Smirna” (ibid). În con­secință, „este evident că interpretarea particulară a cuvântului katolikos, dacă ar fi îmbrăcat vreodată această formă, nu se exclude, implicând însă în mod contrar semnificația pe care Părinții au dat-o dintotdeauna acestui cuvânt. Toate bisericile particulare pot fi numite catolice într-un sens prin care am identifica, de pildă, un anumit departament, tocmai pentru a sublinia faptul că acestea fac parte din întregul katolikos” (H. Moureau, Catholicite, în Dictionaire de Theologie Chatolique - DHC, t. 12, p. 2000).

În mod esențial, catolicitatea nu are de-a face cu aria geografică și nici cu cifrele demografice. Cu toate că se desfășoară în spațiu și lucrează în văzul tuturor, catolicitatea nu poate fi circumscrisă unei naturi materiale, ci mai degrabă uneia spirituale. „Asemenea sfințeniei, ea definește mai ales o perspectivă intrinsecă a Bisericii” (cf. Henri de Lubac, Ouvres Completes, Edition du Cherf, 1983, p. 26).