Buna Vestire - începutul mântuirii noastre

Maica Domnului este cea pe care condeiul Vechiului Testament o descrie preaînaltă, iar icoana Noului Testament o preamărește pentru nașterea fără de sămânță, din voie dumnezeiască, a Logosului Divin. În felul acesta înțelegem că Buna Vestire reprezintă împlinirea multor profeții vetero‑testamentare, dar și a legământului pe care Dumnezeu l‑a făcut cu omul. Aceasta marchează vestirea îngerului Gavriil adusă Fecioarei Maria despre nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. În esență, Buna Vestire simbolizează începutul mântuirii lumii, un moment în care promisiunea lui Dumnezeu se apropie de împlinire, iar omul se îndreaptă spre originile sale.

Bucură‑te, Maica Luminii

După petrecerea Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor timp de 12 ani, unde a fost pregătită prin rugăciune și contemplație divină, ajungând la îndumnezeire și la vederea Luminii dumnezeiești, ea a fost hrănită și cercetată de Arhanghelul Gavriil, cel ce stă înaintea tronului lui Dumnezeu, după cum relatează Sfântul Gherman I, Patriarhul Constantinopolului: O, ceea ce ești binecuvântată, oare nu m‑ai văzut în Sfânta Sfintelor? M‑ai văzut și ai luat hrană din mâna mea de foc! Căci eu sunt Gavriil și stau de‑a pururea înaintea slavei lui Dumnezeu (Omilia la Buna Vestire).

Astfel, prin împlinirea legii Vechiului Testament și prin transformarea legilor firii în virtuți, s‑a arătat doveditoare că firea umană înrobită de păcatul adamic poate deveni vas ales pentru a fi părtașă la firea cea dumnezeiască, după cuvintele Sfântului Apostol Petru (2 Petru 1, 4). Vestea adusă de cel cu chipul de foc avea să o numească pe Fecioara Maică a Luminii, devenind astfel chivot al întrupării Logosului Divin, Lumina cea adevărată. Fără ea, bunăvoința lui Dumnezeu către noi oamenii nu s‑ar mai fi înfăptuit, ea fiind mai cinstită decât heruvimii, pentru că Dumnezeu stă pe scaunul heruvimilor, după psalmistul care spune „Cel ce șezi pe heruvimi” (Ps. 79, 2), dar a binevoit să coboare în pântecele Fecioarei, pe care l‑a făcut mai desfătat decât cerurile, după cum ne teologhisește imnograful: Cuvântul cel împreună‑veșnic cu Tatăl cel fără de început, nedespărțindu‑Se de cele de sus, a venit acum la cele de jos (Laudele Praznicului).

Astăzi este începutul mântuirii noastre

Măreția Praznicului Bunei Vestiri este dată de faptul că este considerat începutul tuturor celorlalte praznice care ne aduc înainte activitatea răscumpărătoare a Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. De fiecare dată când comemorăm câte un eveniment sau fapt minunat legat de viața Mântuitorului și de activitatea Sa răscumpărătoare, ne facem contemporani cu momentul în sine chiar dacă acesta s‑a petrecut în trecut, imnografia liturgică introducându‑ne într‑un prezent istoric şi făcându‑ne părtași momentului în sine. După cum bine a teologhist imnograful în troparul sărbătorii, Buna Vestire este un moment crucial în planul divin al mântuirii, fiind considerat începutul mântuirii noastre. De aceea se cuvine, după îndemnul Sfântului Grigorie al Neocezareei, să‑I aducem lui Dumnezeu ca jertfă toate praznicele și imnele de laudă, „dar mai întâi de toate, Buna Vestire a Maicii Domnului, căci ea s‑a făcut nouă începătură a toată bunătatea”.

În această zi, arhanghelul Gavriil o anunță pe Maria că va deveni Maica Fiului lui Dumnezeu, fără a cunoaște bărbat. Această veste este considerată un moment de mare smerenie și ascultare din partea Mariei, care acceptă voia lui Dumnezeu cu credință și curaj. De asemenea, această sărbătoare subliniază natura umană și divină a lui Iisus Hristos, Care Se va naște din Fecioara Maria.

Fecioara Maria, aleasă de Dumnezeu să devină Maica Mântuitorului, este văzută ca un model de ascultare și smerenie, virtuți fără de care omul nu s‑ar face primitor de Dumnezeu. Sfântul Nicolae Cabasila ne învață că fără aceste virtuți de care a dat dovadă Maica Domnului n‑ar fi fost cu putință ca Dumnezeu să privească cu bunăvoință spre om și să vrea să coboare, dacă nu era cine să‑L primească și să poată sluji iconomiei Sale. Dacă ea n‑ar fi crezut și consimțit, n‑ar fi fost cu putință ca sfatul lui Dumnezeu pentru noi să treacă în faptă (Cuvânt la Buna Vestire).

Scară cerească ce l‑a ridicat pe om la cer

Maica Domnului, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, s‑a arătat a fi cea care L‑a coborât pe Dumnezeu la om, iar pe om l‑a ridicat la Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare: „Dumnezeu S‑a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Scara pe care a văzut‑o mai înainte Iacov (cf. Facere 28, 10‑22) este închipuirea Maicii Domnului, căci prin ea noi toți ne‑am suit la cer. Această sărbătoare este strâns legată de taina întrupării lui Dumnezeu, un act de iubire divină care transfigurează întreaga umanitate prin ridicarea omului la cinstea cea dintâi prin împreunarea firilor (Vecernia Praznicului). Zămislirea în pântecele Fecioarei a fost de la Duhul Sfânt, iar după cum ne învață Sfântul Ioan Damaschinul, „zămislirea și existența acestora, adică zămislirea Cuvântului și existența trupului în însuși Cuvântul au avut loc într‑un chip minunat în același timp”. Hristos, din momentul zămislirii, a avut în ipostasul Lui amândouă firile, dumnezeiască și omenească, lucrând astfel prin coborârea Sa la ridicarea omului din greșeala lui Adam, după cum ne teologhisește imnograful în Slava laudelor praznicului că „amăgit a fost odinioară Adam și, dorind să fie Dumnezeu, nu a fost. Iar Dumnezeu Se face om, ca pe Adam să‑l facă Dumnezeu”.

Prin actul întrupării Fiului lui Dumnezeu, omul este ridicat la cinstea cea dintâi, care nu este alta decât starea pe care o avea omul primordial înainte de cădere. Omul a fost creat după chipul şi trebuie să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu, adică să ridice partea înțelegătoare prin contemplație și lucrarea virtuților la îndumnezeire. El trebuie să readucă facultățile sufletului la starea primordială, după cum învață Avva Evagrie Ponticul, că omul trebuie să poftească mai mult lucrarea virtuților și să alerge, luptându‑se mai mult pentru bine, astfel întorcând facultățile sufletului să acționeze „după fire”, adică potrivit menirii date de Creator.

Bucură‑te, mijlocitoarea neamului omenesc la tronul cel ceresc

Multe dintre imnele și cântările liturgice sunt dedicate Maicii Domnului, iar în acestea este subliniat rolul de mijlocire pe care îl joacă. Vrednicia Maicii Domnului este nemăsurată, pentru că ea L‑a coborât pe Dumnezeu la noi, făcându‑Se Om. Evenimentul întrupării lui Hristos este caracterizat de către Sfântul Ioan Damaschinul „singurul lucru nou sub soare”, acesta copleșind toată făptura și dându‑i Maicii Domnului atât de multă slavă și cinstire atât din partea oamenilor, cât și a îngerilor.

Maica Domnului este mijlocitoare între om și Dumnezeu. Prin minunata, preaslăvita, înfricoșătoarea și dumnezeiasca naștere, ea s‑a arătat a fi cea care L‑a împăcat pe Dumnezeu cu omul. Întreaga teologie mariologică este întemeiată pe această zămislire minunată, de aceea noi oamenii am dobândit‑o mijlocitoare tare între noi și Dumnezeu, pe Care ea L‑a purtat în pântecele ei cel preacurat. Adesea îndemnurile Sfinților Părinți cuprind această teologie: „Pe ea să o avem mijlocitoare înaintea Fiului ei și Dumnezeului nostru, ca să ne fie mărturie și acoperământ în strâmtorare; cea care duce cererile noastre și pogoară asupra noastră milostivirea Odraslei ei și risipește norul dușmanilor și ne luminează cu zorii mântuirii” (Sf. Fotie al Constantinopolului, Omilia a III‑a).