Părintele Benedict Ghiuș: „Simplitatea, un pridvor al rugăciunii minții”

Împreună cu Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil, și cu prof. Alexandru Mironescu, părintele Benedict Ghiuș a fost unul dintre principalii fondatori ai grupului intitulat Rugul Aprins al Maicii Domnului pornit în anul 1944 la Mănăstirea Antim (București). În perspectivă diacronică, indubitabil, părintele Benedict Ghiuș a rămas una dintre personalitățile centrale, emblematice, ale Rugului Aprins.

Părintele Benedict Ghiuș (1904-1990) a fost unul dintre clericii Rugului Aprins cu cele mai serioase studii, făcute în acei ani, deopotrivă în România și în Occident. După terminarea Facultății de Teologie Ortodoxă (București), începând din anul 1927, tânărul Vasile Ghiuș este ales de Patriarhul Miron Cristea între cei câțiva studenți merituoși, paisprezece la număr, care vor fi trimiși să studieze în Occident. Viitorul monah Benedict ajunge astfel la Facultatea de Teologie Catolică a Univer­sității din Strasbourg, unde își va lua licența în anul 1932. Este atras în special de mistica Bisericii Romano-Catolice, pe care o studiază în paralel cu mistica Bisericii Ortodoxe. Studenții sosiți din România primesc o capelă în care să slujească Liturghia ortodoxă, într-una din sălile Colegiului Saint Basile, loc unde vor poposi și alți români existenți în oraș sau împrejurimi. Înainte de întoarcerea acasă, se înscrie la doctorat tot la Strasbourg. Apoi, Vasile Ghiuș stăruie pentru intrarea în viața monahală: evenimentul se produce în 26 august 1934, fiind tuns în călugărie cu numele Benedict, la Mănăstirea Noul Neamț, Chițcani (actualmente, în Republica Moldova).

La puțină vreme, în noiembrie 1935, pr. Benedict Ghiuș primește o bursă în Germania, fiind găzduit de Academia monahală a Mănăstirii Maria-Laach (benedictină). Prieteniile și contactele cu oamenii de seamă ai teologiei apusene îi vor fi de un real folos spiritual pentru întreaga viață. Totodată, pr. Benedict le vorbește acestora despre comorile Ortodoxiei, încă puțin cunoscute în acei ani în Occident, dar și în România vorbește pozitiv, cu eleganță, despre teologii și monahii catolici.

Revine apoi să slujească la Catedrala Mitropolitană din Chișinău, în luna mai 1936, iar în toamna aceluiași an este hirotonit preot. În curând este retrimis în Apus, devine preot la Capela Saint Basile din Strasbourg și continuă studiile doctorale, astfel încât reușește să-și susțină teza în 1937. Este chemat ulterior pentru a sluji ca prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuți, apoi la Seminarul liceal din Bălți ca spiritual și profesor. Răpirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei îl aduce pe pr. Benedict Ghiuș la Catedrala Patriarhală (București), unde va fi preot și predicator, locuind la Mănăstirea Antim (din octombrie 1940).

Vocația sa mistică l-a apropiat, în mod special, de pr. Ioan cel Străin. Pr. Benedict este unul din­tre cei care au primit binecuvântarea întru rostirea rugăciunii isihaste din partea pr. Ioan cel Străin, fiind în același timp unul dintre puținii care aveau permisiunea de a transmite această binecuvântare mai departe - alături de pr. Daniil Sandu Tu­dor și de pr. Sofian Boghiu. Dar poate vor mai fi fost și alții, neștiuți decât de Dumnezeu...

Urmare a plasării sale centrale în cadrul Rugului Aprins - studenții bucureșteni care-l căutau în anii ’50 pe pr. Daniil Sandu Tudor, la Schitul Rarău, erau apoi îndemnați de acesta să continue aprofundarea rugăciunii isihaste și dialogurile duhovnicești cu pr. Benedict Ghiuș -, blândul duhovnic este arestat la rândul său în lotul Rugului Aprins.

Însă poate că Dumnezeu a rânduit astfel, tocmai pentru ca bunătatea și puterea de rugăciune a pr. Benedict Ghiuș să aducă îmbărbătare și sărmanilor din închisorile comuniste. Iată mărturia pr. Sofian Boghiu, el însuși arestat în același lot, care adeverește cele de mai sus (vezi micul volum alcătuit de Gheorghe Vasilescu, intitulat Benedict Ghiuș duhovnicul inimii, Ed. România creștină, 1998, p. 9): „Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia eram în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate era cel din jurul Părintelui Benedict. Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har”...

Eliberat din închisoare (1964), activitatea pr. Benedict revine la ceea ce făcuse întreaga viață. Studiază, scrie, traduce - de la acesta ne-a rămas o prețioasă ediție diortosită a Proloagelor (vol. I și II, Ed. Bunavestire, Bacău 1999) - devine duhovnic al multor bucureșteni care-l cercetau mai ales pentru rafinamentul său spiritual și pentru blândețea sa. Este căutat adesea de prietenii săi de suflet, membri ai Rugului Aprins, mai ales după ce se retrage în ultimii ani ai vieții la Mănăstirea Cernica.

Deși avea o impresionantă cultură, încă din anii maturității pr. Benedict Ghiuș ajunge la înțe­lep­ciunea de a aprecia... simplitatea. El însuși s-a com­portat în consecință, smerindu-se întreaga via­ță, căutând simplitatea, după modelul absolut al ke­nozei lui Hristos. Iată câteva gânduri despre va­loarea simplității pe care i le împărtășește într-o epis­tolă prietenului său de suflet Alexandru Miro­nescu, transmisă din Arad unde a fost trimis tem­porar, timp de câteva luni (datată mai-iunie 1944):

„... Sunt, după cum aţi aflat poate, spiritual la Academia Teologică [Arad]. O slujbă grea din cale-afară când îi ai în vedere conţinutul şi care pune o mulţime de probleme. Te întrebi de unde să începi cu nişte oameni care sunt şi ei nişte bieţi oameni, bântuiţi de arhibanalele valuri ale tristei comedii a veacului, plus atâtea alte inconveniente.

După ce am vieţuit o lună de zile împreună cu ei, am impresia însă că văd mai clar. Există priză pentru valorile Duhului la orice nivel de viaţă omenească. Aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe toţi. Mi se pare totuşi că oamenii de pretutindeni au în această privinţă o singură pretenţie constantă: să li se dea «mâncăruri solide» sub formă de «lapte».

Nicăieri poate ca în duhovnicie nu se cere, atât de viu, să fii simplu.

Poate pentru că toată aspiraţia adâncă a sufletului omenesc spre simplitate aici izbucneşte. Problemă nespus de gingaşă pentru simplitate. Simplificarea aşa cum se cere aici nu-i o soluţie de sărăcie, ci o soluţie de armonie a realităţilor şi datelor complexe şi paradoxale. În goana mea după soluţii organice am început cu «Les pères du désert». Socot un noroc deosebit că am luat cu mine din Bucureşti: «Ma vie en Jésus- Christ» a părintelui ortodox Ioan de Kronstadt şi că am aflat pe aici un exemplar cu pagini alese din extraordinarele predici ale lui Jean- Marie Vianney - [numit] «Le curé d’Ars». Ce minunat au simplificat cărturăria aceşti iluminaţi! (...)

Atât de complexe, atât de paradoxale sunt datele vieţii noastre spirituale, încât e cu neputinţă să nu găseşti îndreptăţită opera «Crucii», simbolul simplificării prin plenitudine, prin depăşire în adâncime a paradoxului, prin armonie. Soluţiile acestea de superioară simplitate poartă negreşit în ele harul Vieţii supreme. Care-i Maxima simplitate: ele hrănesc cu adevărat. Gândul meu e să pot înfiripa cu studenţii academiei un cenaclu de serioasă trăire duhovnicească (dacă Dumnezeu ne va mai permite reluarea cursurilor).

Am credinţa că e un Dar de sus simplitatea aceasta, şi adevărata vitamină duhovnicească. Cine ştie dacă nu-i ea antidotul salvator care trebuie să meargă mână în mână cu inevitabila complexitate a vieţii moderne, ca o cură de ispăşire/regăsire (o formă a însingurării) şi ca un pridvor la rugăciunea minţii!”