„Basarabia noastră” acum un veac şi ceva

Se împlinesc, astăzi, 107 ani de la Unirea Basarabiei cu România şi se cuvine să consemnăm acest eveniment fericit al istoriei noastre, amintindu-ne de faptul că, în acel neuitat an 1918, la 27 martie, reprezentanții românilor din Basarabia, întruniți în ședința Sfatului Țării, au votat unirea necondiționată și pe vecie a acestei provincii cu România și revenirea sa în matca firească. Şi aceasta, după ce, în 1812, prin samavolnicie, fusese ruptă din trupul Moldovei de Rusia. În memoria acelei zile vom evoca o călătorie în Basarabia țaristă, de la începutul veacului al XX-lea, întreprinsă de marele istoric român, Nicolae Iorga, care a ținut mereu aprinsă flacăra speranței.

Pentru că am evocat adeseori această filă de istorie măreață la orizontul centenarului pe care întreaga societate românească l-a celebrat în 2018, astăzi propunem să onorăm istoria și memoria acelei zile prin evocarea unei călătorii în Basarabia țaristă de la începutul veacului al XX-lea. Această călătorie a fost întreprinsă de către cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel care prin scrierile, prin zbaterile sale a știut să țină aprinsă mereu flacăra speranței că într-o zi toți românii din provinciile vremelnic stăpânite de marile imperii vecine vor trăi împreună într-un stat al lor. Lucrarea lui Iorga „Neamul românesc în Basarabia” (Editura Socec, 1905) este o mărturie directă despre modul cum stăpânirea țaristă a încercat să șteargă amprenta românească a acestor locuri, dar și despre cum satul basarabean a păstrat neștirbită tradiția românească.

Hotin, cetatea lui Ştefan cel Mare

În 1905, la 34 de ani, tânărul istoric Iorga era deja un savant în plină afirmare în Bucureștiul „epocii frumoase”, însă, mai presus de toate, era animat de setea de cunoaștere a fiecărui colțișor din țară, a fiecărui loc cu rezonanță istorică. Și nu este o întâmplare faptul că, în perioada interbelică, a publicat un excelent volum, intitulat „România cum era până la 1918”, în care a descris drumețiile sale, în fond veritabile expediții de istorie și arheologie, prin satele României vechiului regat, unde a căutat vestigiile uitate ale istoriei noastre. Pașii l-au purtat pe Nicolae Iorga, în 1905, și în Basarabia, iar călătoria sa a fost prilejuită, după cum frumos scrie în primele rânduri ale jurnalului, de „un dor vechi, o neapărată nevoie de a cunoaște și de a spune și altora despre satele și oamenii ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta de aramă, în tainiția bălaurului cu ghiarele de oțel”.

Însoțit de Nicu Flondor, un român din Bucovina, Iorga își începe călătoria prin Basarabia anului 1905 cu trecerea hotarului, iar primul contact cu satul basarabean se petrece la Dinăuți. Aici îi ies în cale doi români. Unul este un moșneag „moldoveanul cum l-a lăsat Dumnezeu” (și anul 1812, anul anexării Basarabiei de către Rusia), celălalt e un „băietan pârlit și perpelit cu picioarele goale”. În vreme ce bătrânul știe că locurile acestea sunt ale moldovenilor, că el este moldovean, băiatul a învățat la școală că „ori român, ori rus, tot una e... toți hristiani” (creștini, n.n.).

Ajuns la Hotin, Iorga rememorează pentru cititori istoria acestei cetăți legate de gloriosul nume al marelui voievod Ștefan al Moldovei. Ruinele Hotinului, încă impresionante, râvnesc să atingă cerul, iar istoricul nu se poate abține să nu ia de jos o pietricică, pe care vrea să o ducă acasă, la românii liberi, și să o păstreze „ca pe moaște din oasele sfinților”. Drumeția continuă, apoi, cu ținutul Bălți, iar aici o bătrână îi aude vorbind românește și se apropie cu sfială zicându-le cu admirație: „Dumneavoastră îți fi Moldoveni din Moldova, că tare frumos vorbiți moldovenește... eu sunt Moldovancă și nu-mi plac Rușii...” Să mai vină unul și altul să-mi spună că simțul de neam e învățat în școală și nu se află și în sufletul curat al celui mai puțin cărturar dintre oameni, notează impresionat Iorga întâlnirea aceasta petrecută într-o haltă de cale ferată din ținutul Bălți.

Bătrâni cu chipuri de voievozi

Următoarea destinație este zona Soroca, iar aici călătorul afirmă că este un veritabil rai, un loc plin de frumusețea naturii. Aici, bătrânii au chipuri de boieri, de voievozi din vremurile care au apus. Un ținut curat românesc, păstrat neatins din vechea Moldovă, scrie cu nostalgie Iorga. Și tot el se întreabă: „Se vor înlătura vreodată acele hotare? Vom fi vreodată laolaltă, toți noi aceștia?... Doamne, Doamne!” La Soroca ajunge într-o zi de târg, iar târgul din anul 1905 i se pare istoricului că este din 1405. Un târg încremenit în timp, căci totul a rămas pe loc aici, și răzeșii, și limba lor veche. Ceea ce diferă este faptul că cele două biserici ale orașului au fost șterse de urmele trecutului: „Evlavia gospodărească a stăpânilor celor noi n-a cruțat astfel nimic din aceste monumente de artă ale Moldovenilor - cârpeala, adăugeala, spoiala și vopseaua muscălească au trecut asupra lor”.

Îndoctrinarea stăpânirii ruse se vede inclusiv din afirmațiile unui locuitor, aceea că Basarabia ca și Moldova cealaltă erau tulburate, neorânduite... până ce a venit stăpânirea „creștină” și toate s-au așezat, „ca să nu se mai clintească și tulbure în veci!”

De la Soroca, Iorga se îndreaptă spre Chișinău, iar aici, „aidoma Cernăuțiului austriac, n-auzi nici un cuvânt românesc pe stradă, nici chiar din partea românilor”. Explicația este aceea că, în vreme ce în mediul rural „lipsa de cultură a păstrat așa de românești satele, la oraș, prin urmarea școlilor, se pierde încetul tot simțul pentru limbă”. Chișinăul anului 1905 văzut de Iorga este un oraș cu trei valențe: un oraș în care bisericile sunt multe, din toate stilurile, iar mitropolitul este un rus, un oraș al comerțului și mai ales un oraș militar, în care vezi o mare de soldați peste tot, pe fiecare stradă. „Această Basarabie rău câștigată e o țară bine păzită”, scrie cu amărăciune Iorga. Locuitorul Chiși­năului este îndoctrinat că limba „moldovenească” e o limbă slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, foarte barbară, că România de astăzi e o nimica toată și că în ea nici nu se vorbește „moldo­venește”, ci o limbă amestecată cu franțuzisme, „pe care Basarabeanul n-o poate înțelege”.

„Graiul nostru” în „biserica slavonită”

Părăsind Chișinăul, Iorga merge spre ținutul Tighinei și, mai apoi, spre Bugeac. Aici ajunge la biserica din Căușani, pe care o găsește degradată de trecerea timpului și de nefastele acțiuni ale armatelor care au trecut pe aici. Iată cum descrie vizita în biserică: „Zugrăveala, naivă, acopere încă păreții, deși sabia turcească a orbit fața sfinților. Numele lor chiar sunt scrise pe românește foarte simplu: Când au botezat Ielisei pre fiul Samaritencei, Ioan cel Nou carele s-au sfințit în cetatea albă. Mai mulți boieri cu ghighilicuri și anterie țin biserica pe mâini. Ochii mi se opresc lung înduioșați asupra scriselor românești, cele dintâi pe care le văd în această Basarabie, unde totul a fost ras, dres, curățit pe urma noastră, ca pe urma ciumii. Și când prin a ceti cu glas tare, ca să mă audă oamenii, mi se pare așa de ciudat că răsună în această biserică slavonită încă odată graiul nostru. Visez sau văd, aud aievea? Pare că sfinții cu nume românești mă privesc cu ochii lor, care nu mai sunt scoși de ascuțișul săbiilor, pare că mă privesc și mă înțeleg, căci doar sunt sfinți de ai mei, sfinți buni și omenoși, de-ai neamului meu. Cetitorule, pe multe ți se opresc ochii. Iartă deci pe un om care ți-a mai fi furat timpul cu lucruri nefolositoare, să-ți spuie și ție ce se cetește pe o lespede cojită, într-o biserică din ticălosul sat Căușani, în stăpânirile moldovenești ale imensității rusiei țariste”.

„Niciodată România nu mi s-a părut mai frumoasă”

Ultima etapă a călătoriei lui Iorga este la Reni, iar de aici trece în România, la Galați: „De un stâlp înalt flutură tricolorul, ca un zâmbet. Și mie niciodată România nu mi s-a ­părut mai ­frumoasă decât în ziua aceia din April”. Cu aceste cuvinte, Nicolae Iorga încheie jurnalul călătoriei sale prin Basarabia țaristă a anului 1905.

Într-un articol publicat în „România literară”, în iulie 2006, și dedicat acestei lucrări a lui Iorga, criticul literar Ion Simuț afirma următoarele despre proza de călătorie a lui Iorga: „Nicăieri nu se văd mai bine aceste lucruri (libertăţile şi calităţile prozatorului Nicolae Iorga) decât în volumul din 1905 «Neamul românesc în Basarabia»”. Cuvintele sale sunt, în opinia noastră, o confirmare a faptului că, dincolo de tehnicile utilizate conștient de prozator, rândurile acestui jurnal de călătorie prin Basarabia au fost scrise cu sufletul, iar lectura jurnalului este o experiență relevantă pentru înțelegerea lumii acesteia în preajma Unirii de la 1918.