Reconsiderarea rolului poruncilor

În Duminica a 4-a a Marelui Post îl pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul, un părinte nevoitor al Bisericii care a trăit în secolele 6-7. Prețuit în lumea monahală pentru lucrarea „Scara” sau „Scara dumnezeiescului urcuș”, de la care și-a luat și numele, cuviosul ne propune o metodă de curățire de patimi și dezvoltarea virtuților în locul lor, care este imaginată în 30 de trepte, după anii vieții pământești a Mântuitorului Iisus Hristos. Lucrarea a inspirat foarte mult spiritualitatea monahală, depășind granițele acesteia, fiind citită și prețuită și de credincioșii mireni, deși ea pare să se adreseze strict celor care au abandonat modul de viețuire lumesc și s-au îmbrăcat cu „chipul îngeresc”.

Ea a generat și o puternică reprezentare vizuală a Scării Raiului sau a nevoințelor. Această icoană impresionează prin dramatismul priveliștei ce ni se deschide. Pe o scară ce duce de la pământ la cer sunt arătați cuvioși care se află pe diferite trepte, în urcare. La capăt, cu brațele deschise este Însuși Domnul Hristos, care pare că oferă cununi sau binecuvântare celor care ajung la El. Pe scară, unii cuvioși se îndreaptă cu aplomb spre cer, alții privesc în jos, speriați, alții sunt dezechilibrați ca și cum ar cădea, alții chiar cad, fiind trași de figuri întunecate demonice cu niște căngi sau cârlige. Cei care pică de pe scară sunt înghițiți de un monstru care prefigurează iadul. În registrul superior, o ceată de îngeri privește acest spectacol și pare să se roage cu mâinile întinse evlavios spre Domnul Hristos. Impresionanta icoană rămâne întipărită foarte ușor în retina minții oricărui om care o vede, având rolul de a trezi, mustra și îndemna.

Această reprezentare vizuală a Scării Raiului are anumite elemente care atrag atenția. Unul ar fi chiar reprezentarea Domnului Hristos de la capătul scării care urcă de la pământ la cer. Domnul pare să nu fie punctul central al acestei icoane, care se concentrează mai mult pe nevoințele și luptele cuvioșilor de a urca treptele scării, dar și pe drama celor care cad de pe scară în gura monstrului nesățios. Am putea crede că Mântuitorul nu este implicat activ în lupta cuvioșilor. El doar așteaptă să premieze pe oricine ajunge la capătul urcușului.

Această perspectivă este oarecum străină teologiei biblice unde Domnul Hristos spune că a venit să slujească și să își dea sufletul răscumpărare pentru mulți, și astfel Îl simțim atât de apropiat omului în tot drumul vieții lui.

Răspunsul la această dilemă mi-a fost oferit de Sfântul Marcu Ascetul, care recapitulează importanța universală a poruncilor Domnului. Prin împlinirea poruncilor lui Hristos omul îl are pe Domnul înlăuntrul lui. Sfântul Părinte spune: „Domnul este ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. (...) Şi chiar El a zis: «Cel ce Mă iubeşte pe Mine, va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21). Vezi cum este ascunsă arătarea Sa în porunci?”.

Această idee este exprimată, într-o extraordinară solidaritate teologică care străbate secolele, și de Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, care spune că omul are cinci feluri sau căi de împărtășire cu Dumnezeu. Iar una dintre acestea este păzirea poruncilor. Prin păzirea poruncilor, spune părintele, omul se împărtășește de Dumnezeu ca și cum ar participa la Sfânta Liturghie.

În acest context al Postului Mare, cred în necesitatea reconsiderării rolului poruncilor Mântuitorului în ordonarea vieții noastre duhovnicești și a purtării față de semeni. Ele nu sunt limitări și restricții, ci căi profunde de împărtășire și cunoaștere a lui Dumnezeu.