Spovedanie și pocăință

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 170-171

„Cel mai bun lucru este să nu păcătuiești, iar dacă păcătuiești, să simți păcatul și să te îndrepți. Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcă­tuiești, nici asta nu vrei să știi, că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le știi? Iar dacă nu știi ce păcate îți iartă Dumnezeu, cum poți ști măreția facerii Lui de bine? Spune-ți, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi, ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că, având un Stăpân atât de ușor de împăcat, Îl mâniem; și mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu, când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă ți-ar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar, ca să nu faci asta, Își întoarce câtva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.

Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmul 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar, dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu și-au șters aici pe pământ păcatele nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duși cu lanțurile lor la tribunal, tot așa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoșătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanțuri de păcate. Viața de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în lăcașul acela îi vedem pe toți înlănțuiți cu lanțuri, tot așa și în lume, dacă am îndepărta tot învelișul care acoperă fața lumii și al oamenilor, am intra în viața fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănțuit cu lanțuri mai grele decât cele de fier.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)