Cum să ajungem vrednici de Hristos

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 34-36, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 158- 159

„Renunțarea la lume nu-i nimic altceva decât semnul crucii și al mortificării. De aceea vei ști că de azi tu ești mort pentru lume, pentru lucrările și dorințele ei și, după cuvântul Apostolului, tu ești răstignit pentru lume și lumea pentru tine.

Ia seama deci la poruncile crucii, sub a cărei lege se cuvine să vie­țuiești de acum încolo în această lume, fiindcă acum nu mai trăiești tu, ci trăiește în tine Acela care S-a răstignit pentru tine.

Deci și noi trebuie să străbatem această viață sub acea înfățișare și acel chip cu care S-a răstignit El pe lemn pentru noi ca, străpungând, după cuvântul lui David, trupurile noastre (Psalmul 118, 120) cu frica de Dumnezeu, să avem țintuite toate vrerile și dorințele noastre, care să nu mai slujească poftei noastre, ci mortificării ei. Astfel vom împlini îndemnul Domnului care zice: Cine nu-și ia crucea lui și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Însă ai putea spune, poate: cum ar putea omul să-și poarte crucea necontenit, sau în ce chip trăind cineva ar putea fi răstignit? Ascultă pe scurt lămurirea:

Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Și precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândește la sim­țămintele sale, nu mai este chinuit de neliniște și de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o pizmă, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-și mai amintește de cele îndurate și, deși încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndoiește că va trece curând, tot așa și noi, străpunși de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumești; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele și îmboldirile trupești.

Să nu reiei niciodată nimic din cele de care te-ai desfăcut, când ai renunțat la lume și, de vreme ce Domnul te oprește, să nu te mai reîntorci, din ogorul lucrării Evangheliei, spre a te îmbrăca din nou cu haina (Matei 24, 18) pe care ai părăsit-o! Să nu mai aluneci spre ticăloasele și pământeștile pofte și dorințe ale acestei lumi și, contra poruncii Domnului, să nu cobori de pe acoperișul desăvârșirii și să-ți îngădui a mai lua ceva din ce ai lepădat la plecare (Matei 24, 17).

(...) Începând de acum, prin ardoarea credinței și prin deplina umilință, ai călcat în picioare mândria.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)