File dintr-o monografie din anii ‘40: Mănăstirea Cheia

La începutul perioadei interbelice, atât Dimitrie Gusti, cât și Nicolae Iorga au creat în mediile intelectuale românești un veritabil curent de cercetare monografică a istoriei așezărilor din România, curent care a continuat până spre finalul anilor ‘40, când instaurarea regimului comunist a pus capăt acestui tip de inițiative de recuperare a memoriei locurilor. Nicolae Iorga a oferit un excelent exemplu publicând, în 1939, lucrarea „România cum era până la 1918”, în care a inserat micromonografii ale localităților a căror istorie a cercetat-o, în special, prin intermediul bisericilor, frescelor și pisaniilor aflate în cuprinsul acestora.

La rândul său, Dimitrie Gusti a inițiat celebrele sale campanii sociologice în care, alături de studenții săi, a cercetat diverse așezări de pe cuprinsul României. Așa s-a ajuns la o emulație în rândul învățătorilor, care și-au alcătuit lucrările de grad sub forma unor monografii ale școlilor, bisericilor sau localităților unde activau. Lucrările acestea, foarte multe și aflate astăzi în Arhivele Naționale, reprezintă un real izvor documentar - numeroase fotografii din anii 1940, case, oameni, monumente istorice, dar și informații prețioase și legende despre subiectul cercetării lor.

Despre acești „apostoli” ai școlii, care adeseori, în parteneriat cu preotul satului, au îndrumat comunitățile rurale, se cunosc astăzi mai puține informații. Așa este și cazul învățătoarei Rada Micu din comuna Măneciu-Ungureni care a lăsat o excepțională și, în egală măsură, prețioasă monografie a Mănăstirii Cheia din judeţul Prahova, pe care o prezentăm în rândurile acestea și care ne-a fost sursă documentară pentru articolul de față. Lucrarea a fost scrisă undeva în intervalul anilor 1940-1941, iar autoarea a declarat că metodologia de cercetare utilizată este cea inspirată de școala sociologică de la București, patronată de Dimitrie Gusti.

Pentru scrierea monografiei au fost utilizate inclusiv mărturiile călugărilor care viețuiau la Mănăstirea Cheia în acea perioadă, iar autoarea afirmă că nu a scăpat din vedere nici un aspect al unității sociale cercetate și a inserat în monografie tot ceea ce i s-a părut mai important.

Cadrul istoric

Cercetarea istoriei Mănăstirii de la Cheia conduce la întrebarea când anume apare monahismul în spațiul românesc?, iar autoarea face un salt în istorie și concluzionează, pe baza lecturilor sale, că „despre călugări și mănăstiri între Români, se întâlnesc urme încă înainte de descălecare”, apoi face un inventar al mănăstirilor din Muntenia existente înaintea celei de la Cheia: Tismana, Cozia, Snagovul etc.

Mănăstirea Cheia a fost ridicată într-un peisaj mirific, scăldat de apele reci ale Teleajenului și înconjurat de păduri și pajiști. Numeroase plante, dintre care unele medicinale, alcătuiesc flora de aici, iar bogăția lor face ca mănăstirea să dețină 150 de stupi.

Începuturile Mănăstirii Cheia sunt plasate de autoare la 1770. În 1835 se ridică o nouă biserică, în vremea domniei lui Alexandru Ghica Vodă. Începând cu anul 1800, prin 10 acte de danie, mănăstirea primește o serie de pământuri care îi vor sprijini existența, iar reforma agrară a lui Cuza va da pământuri unor țărani şi „astfel se formează satul Cheia, care astăzi (1940, n.n.) are 20 de familii”. Mănăstirea are două biserici, iar ca obiect de preț o icoană a Maicii Domnului din secolul al XVI-lea, dar și câteva icoane aurite, datând de la 1792. Pictura bisericii mari îl are ca autor pe pictorul Tătărăscu din Buzău, iar aceasta a fost executată în vremea Episcopului Chesarie.

Ceea ce autoarea nu a surprins în cronologia evenimentelor din viața mănăstirii este faptul că, în vremea Primului Război Mondial, mănăstirea a avut mult de suferit de pe urma armatei germane, de altfel, această suferință a fost comună tuturor mănăstirilor din Muntenia ocupată. Chiar dacă mănăstirea este prezentată în lucrarea monografică, într-o perioadă de apogeu, de bună organizare și așezare a vieții monahale, după 1948, lucrurile iau o turnură bine știută, viețuitorii mai în vârstă trec la cele veșnice, iar viața monahală dispare încetul cu încetul. Mănăstirea avea să devină metoc patriarhal.

Călugării de la Cheia - o prezentare sociologică

Cercetarea sociologică realizată de învățătoarea din Măneciu-Ungureni a vizat și analizarea monahilor, a trăsăturilor morale ale acestora, cum devine cineva monah, viața și munca în mănăstire etc. Spre exemplu, autoarea i-a recenzat pe viețuitorii mănăstirii, „25 de călugări din care cinci preoți și doi diaconi, 16 dintre ei fiind din vechiul regat, iar nouă din Ardeal, iar ca vârste, șapte erau în etate, de 50-70 de ani, iar restul aveau între 20 și 35 ani”. Din perspectiva științei de carte, absolut toți monahii au patru clase primare absolvite. În mănăstire există o bibliotecă, iar numărul total al cărților este de 400. După cum se afirmă în monografie, toți călugării au câte o îndeletnicire pe care o exercită în cadrul comunității: trei sunt tâmplari, apoi câte unul: dogar, croitor, cizmar, rotar, iar toți se ocupă și cu apicultura. Apoi patru dintre ei sunt elevi la Seminarul „Nifon”, iar unul urmează cursurile Facultății de Teologie din București. Unul dintre călugări, pr. protos. Calist, a fost chiar secretar al Sfântului Sinod, iar în acea perioadă a lucrat la un manuscris, „Condica Sfântă a Bisericii Ortodoxe Române”, cu evenimentele bisericești de la 1920-1938.

„Solidaritate sufletească”

Călugării sunt statornici aici și nu migrează, excepție fiind începutul anilor ‘20, când, din lipsă de preoți, Patriarhia i-a trimis temporar ca păstori ai satelor. Din punctul de vedere al cadrului psihic, scrie învățătoarea Rada Micu în lucrarea sa, „se poate remarca la călugări o puternică solidaritate sufletească, formează o comunitate ca rod al voinței lor de a conviețui, apoi al faptului că toți se supun anumitor norme de organizare și conduită pe care le-au acceptat”.

Viața de călugăr este descrisă astfel: în zilele de lucru, în fiecare dimineață, la orele 7, se săvârşeşte slujba, care durează două ore. La ora patru după-amiaza, în fiecare zi, se toacă de vecernie care ține o oră și jumătate, iar la unu noaptea se toacă de utrenie. Evlavia călugărilor, afirmă autoarea, este mare, căci ei se roagă foarte mult lui Dumnezeu. În zilele de lucru, rugăciunea de noapte durează de la orele 1:00 la 3:00, iar la sărbători rugăciunea se face de la 1:00 la 4:00. Seara la orele șapte se trage colopotul, ceea ce reprezintă un semn de liniște și reculegere, de la această oră nimeni nu mai umblă prin mănăstire.

Călugării îşi duc viața de zi cu zi între rugăciune și muncă, iar nopțile se odihnesc în chilii cu 1-2 camere, care strălucesc de curățenie. Fiecare călugăr are între 10-12 stupi de care îngrijește, iar mierea este vândută la București și la Ploiești. În vara anului 1938, cantitatea de miere produsă și vândută a fost de 3.000 kg. Alături de stupi, pentru hrana proprie, călugării mai îngrijeau și câteva animale - cornute mari și mici. Un fapt interesant, demn de consemnat, este și acela că, aici, la Cheia, hainele călugărilor erau confecționate de aceștia, am arătat mai sus că unul dintre călugări era chiar croitor, iar în ceea ce privește curățenia acestor haine, era și ea remarcabilă.

Mănăstirea, în general, scrie autoarea monografiei, „este bine condusă și călugării duc o viață plăcută și liniștită, fiind o deplină armonie între ei. Ascultă cu sfințenie ordinele și sfaturile ce li se dau din partea starețului și din partea organelor superioare. La Mănăstirea Cheia, străinul este bine primit și pleacă cu o frumoasă impresie atât asupra conducerii, cât și a felului cum este organizată, precum și de înfățișarea frumoasă și curată a locuințelor și a celor ce trăiesc în ele”.

Fără îndoială, portretul acesta succint al Mănăstirii Cheia, realizat de o învățătoare a satului cu acelaşi nume, Cheia, la sfârșitul perioadei interbelice, surprinde pentru posteritate doar o clipă din viața atât de frumoasă, cumva patriarhală, a monahilor români de odinioară din acest colț de munte.