Numai prin Cruce ne mântuim

Crucea e răspunsul la acuza că Dumnezeu a eșuat în creație, că răul, ura, moartea, nedreptatea, boala ne copleșesc. Că binele e sufocat de demon și nu mai are nici o șansă de a triumfa, deși crucea are pe revers învierea. Vremurile în care trăim par să dea apă la moară acestei convingeri, aparent valabilă, că răul e invincibil. Războiul de lângă noi, din Ucraina, care a intrat în al patrulea an de confruntare, unde două popoare, două țări-surori (căci Ucraina în trecut, ca teritoriu, se numea Malorusia, adică Rusia cea mică), se omoară cu o râvnă, aș zice, satanică, precum și situația din societatea românească sunt dovezi puternice pentru ideea de mai sus.

Privind la toate ororile din lume, dar și la neajunsurile din propriile noastre vieți, de multe ori nu-L mai vedem pe Dumnezeu din spatele lor. Deși El e acolo. Așa cum în grădina Ghetsimani, atunci când Iisus este căutat de gărzile de la templu și de oamenii puși de sinedriști pentru a-L aresta pe Mesia, acestea când ajung înaintea Domnului și sunt întrebate pe cine caută, nu pot să-L atingă pe Hristos, ci se dau înapoi și cad cu fața la pământ (Ioan 18, 6), așa cum la întrebarea lui Pilat, Hristos nu-i răspunde cu autoritatea Sa divină: „Sunt Fiul lui Dumnezeu și pentru nelegiuirea voastră veți fi omorâți chiar acum!”, ci plin de smerenie face amintire de iubirea Tatălui Său, Care îi putea trimite 12 legiuni de îngeri ce ar fi rezolvat situația fără ca Iisus să miște un deget, așa trebuie să înțelegem că lucrurile nu se întâmplă fără control divin. Și că oricât de nestăvilit ar fi răul, el totuși are o limită. Limita morții. Numai că reversul acestei morți, în cazul răstignirii lui Hristos, este învierea.

Teologic vorbind, răul nu are existență în sine. Cu toate acestea, concretețea lui ne lovește uneori în față mai puternic decât orice pumn al unui pugilist experimentat. Anul trecut a fost dedicat de Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor. Pe tot parcursul anului am urmărit, sporadic, pe rețelele de socializare atitudinea oamenilor față de suferință, citate despre subiect și am văzut elogiul uneori deșănțat făcut durerii, bolii, condiției umane degradate de boală.

Exemplu: „Suferința este balsam pentru suflet fiindcă ea îl învață pe om rugăciunea”. E foarte discutabilă afirmația. Spune-i asta unui om cu insuficiență cardiacă sau paralizat și în scaun cu rotile să vezi ce răspunsuri primești. Părintele Constantin Galeriu spunea despre boală că are un singur lucru bun în ea, îți oferă înțelegerea condiției tale umane. Mai exact, te pune la punct dacă ai cumva impresia că ești buricul pământului. Revenind la Cruce, la crucea pe care ne răstignesc necazurile, bolile, neîmplinirile noastre, poate stopându-ne să cădem în patimi și fărădelegi greu de iertat la Judecată, trebuie să ne aducem aminte că primul Care a purtat-o a fost un Inocent, un Om Care S-a născut pentru a-i spune omului cum trebuie luată viața asta și trăită. Încă de la naștere, Iisus a fost vânat pentru a fi ucis, deși a făcut numai bine, s-a socotit că e preferabil să moară decât să se știe adevărul despre Dumnezeu și om. Și cred că dacă nu S-ar fi înălțat la cer și ar fi permis ca omenirea să atenteze din nou la viața Lui, chiar înviat fiind, oamenii ar fi încercat să-L omoare de nenumărate ori. Un cunoscut predicator contemporan se întreba retoric: A fost oare zadarnică Crucea, moartea lui Hristos? Totuși, comparând pe cei care vor îngroșa rândurile iadului pe lângă cei mântuiți, proporția e dezolantă. Predicatorul spune că răstignirea nu a fost degeaba. O mărturisește în primul rând tâlharul aflat de-a dreapta lui Iisus în momentul răstignirii. Hristos l-a salvat pe acesta cu câteva secunde înainte de veșnica lui pierzare. L-a pescuit când erau amândoi în agonia morții. Viața se scurgea cu viteză din ei, inima lor pompa, iar sângele curgea din mâini și din picioare, dar Iisus a auzit mărturisirea tâlharului și rugăciunea lui a ascultat-o și a ­împlinit-o: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Crucea, maxima slăbiciune permisă de puterea absolută, este neputința omului în fața morții și puterea iubirii lui Dumnezeu care-l înviază din cel mai crunt iad.