Evlavia neamului față de Horea, manifestată prin lirica populară și cultă

Anul acesta, pe 28 februarie, se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea şi Cloşca, români care au cerut drepturi pentru alţi români transilvăneni şi au plătit pentru aceasta cu propria lor viaţă. Conştiinţa poporului a răspuns foarte repede şi a mulţumit în diferite moduri pentru această jertfă. Una dintre mulţumirile aduse lui Horea o vom reda în continuare, aceasta fiind în versuri, alcătuite fie de popor, fie de mari poeţi ai neamului nostru, care au înţeles să-i preţuiască pe cei care şi-au dat viaţa pentru credinţa, libertatea şi demnitatea românilor transilvăneni.

Argumentul fundamental pentru sfârşitul mucenicesc al lui Horea cantorul și al preotului Cloșca îl constituie martiriul lor pentru neam și Legea românească sau Ortodoxie. Caracterul confesional al miș­cării lui Horea, Cloșca și Crișan ne-a fost dezvăluit de Nicolae Densușianu, pr. Ioan Lupaș, David Prodan, Nicolae Edroiu, Ioan-Aurel Pop, toți fiind membri ai Academiei Române. În urma acelui martiriu, poporul și-a adus cinstirea sa față de cei care și-au jertfit viața pentru dreapta credință și națiune: Eu mor pentru națiune!, mărturisea Horea. Această cinstire constituie evlavia populară și ea s-a manifestat în diferite moduri: prin introducerea lui Horea și a lui Cloșca în canonul iconografic al Bisericii Ortodoxe Române și prin balade și poezii populare, care au circulat pe cale orală, dintr-o localitate în alta și din generație în ge­nerație.

Reprezentarea lui Horea cu chip de sfânt cu aureolă în biserica din Tisa-Hunedoara, în anul 1793, la opt ani de la martiriul său și a lui Cloșca sub chipul Sfântului Arhanghel Mihail în lumină, în scena Celei de-a doua veniri a Mântuitorului, în biserica din Lăpugiu de Jos-Hunedoara, respectiv la scurt timp de la eveniment și în plin regim asupritor habsburgic, putea avea consecințe grave, atât pentru pictori, cât și pentru comunitățile credincioșilor de atunci, în cazul în care erau descoperiți.

Ceea ce artiștii au mărturisit prin iconografie, pictându-l pe Horea cu aureolă, poeții au exprimat explicit prin cuvânt: Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,/ Fulgere aruncă sus de pe Olimp (Mihail Eminescu în poezia Horia). Apoi, Leonid Dimov în poezia Horia: Îi cântă-n cale cântec și mierlele și cucii/ Când trece ca o umbră, jur împrejur cu foc:/ Ba sfinții din biserici cu creștetele lucii/ Îi dau și ei binețe, cătând a-i face loc. Ioan Alexandru în poezia Tudor Vladimirescu: De-ți smerești auzul înspre munți/ Rod în piatră carele romane/ Horia pe roată spânzurat/ Nu-l mai poți sustrage din icoane; și Vasile Militaru în poezia La Centenarul Martirilor Horia, Cloșca și Crișan: Și Însuși Voievodul Țării, cu inima-i de slavă plină,/ Punându-vă cununi pe frunte, în fața voastră azi se-nchină!... (Vasile Militaru, Imnul Neamului).

Această mărturisire a poeților cu privire la sfințenia lui Horea și a lui Cloșca este consecința martiriului lor: Căci sângele ce-ați dat din piepturi,/ Cerând a Țării sfinte drepturi,/ E temelia cea de stâncă, - Martiri ai ucigașei roate (Vasile Militaru, Imnul Neamului).

Astfel, atât iconografia, cât și poezia au fost manifestări spontane, naturale și nu artificiale, voluntare și nu impuse și au constituit fiecare dintre ele o constantă și o permanență de-a lungul a peste două veacuri; prin toate acestea au trecut proba timpului.

Versuri şi cântece despre răscoală

Prima culegere de versuri și cântece despre răscoală și căpeteniile ei a fost publicată în anul 1934, în limba maghiară și aparține lui Szabo T. Attilla. Ulterior, în anul 1942, cel care avea să devină academicianul David Prodan a publicat Versuri contemporane despre răscoala lui Horia.

În lucrarea Cântece și tradiții populare despre Horea și Avram Iancu, îngrijită de Monica Anton și Ion Mărgineanu în 1985, sunt cuprinse 14 poezii închinate celor trei conducători ai Revoluției. La rândul său, Florian Dudaș a publicat în Răscoala lui Horea în Tradiția Poporului mai multe poezii populare.

Un volum de versuri i-a dedicat lui Horea și Aron Cotruș, întrucât la poezia populară se adaugă și poezia cultă reprezentată prin Vasile Alecsandri - Horea și Cloșca (Horă revoluțio­nară), ­Mihail Eminescu - Horia, Ștefan Octavian Iosif - Gorunul lui Horia, Octavian Goga - Bisericuța din Albac, Vasile Militaru - La centenarul Martirilor Horea, Cloșca și Crișan, Zorica Lațcu Teodosia - Horia și La Bălgrad, pr. Traian Rusu Șirianu - Pământul făgăduinței, Sergiu Aurel Mandinescu - Amin, Leonid Dimov, Marin Sorescu - Ardealul, starea mea de spirit, Ioan Alexandru - Horea Craiul, Adrian Păunescu - Horea, Lancea lui Horea, Cloșca, Eliana Popa - N-am să tac! și foarte mulți alții.

În mod similar, evlavia populară față de Domnitorul Ștefan cel Mare a fost mult anterioară canonizării lui din anul 1992, întrucât acestuia i se spunea încă din epocă „sveti Ștefan”, adică Sfântul Ștefan, iar Mihail Eminescu îl ruga, în poezia Doina, să-și mântuie neamul său; de asemenea, în urma morții martirice a Brâncovenilor, Mitropolitul Calinic de Heracleea (†1726), viitor Patriarh al Constantinopolului, le-a alcătuit un canon intitulat: Imn de Biruință, ceea ce echivala cu o canonizare, iar poporul le-a închinat mai multe balade, între care se află și cea culeasă de Vasile Alecsandri. La rândul său, poetul Ioan Alexandru prin Imnele Sfinților Martiri Brâncoveni și prin Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi le aducea acestora o închinare.

Sfântul Ignatie, Episcopul ­Antiohiei, care a fost martirizat în anul 107, înțelegea pătimirile sale pentru Hristos a fi drept o jertfă euharistică; el nu dorea numai împărtășirea din Sfânta ­Euharistie, ci să devină el însuși euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, Învierea lui Hristos - Întărirea Martirilor, Pastorala de Sfintele Paști - 2014).

Aceasta era și perspectiva lui Ioan Alexandru când scria despre Brâncoveni că se aduceau pe ei înșiși jertfă lui Dumnezeu: Acum nu suntem noi în convoi Mulțimea/ Mută sau diaconală, adică slujitoare ce răspunde,/ Suntem însuși răspunsul. Nu suntem acolo/ Ghemotoace în beznă purtând lumânări,/ Suntem însăși arderea, jertfă de sine, suntem..., pentru că: Fiece jertfă are putere ispășitoare/ Cu jertfa supremă împletită (Ioan Alexandru, Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi).

Celula sfinţitoare a lui Horea

Asemenea Sfinților Martiri Brâncoveni, și jertfa lui Horea are putere ispășitoare, pentru că este împletită cu jertfa supremă. Mărturisirea aceasta o regăsim în poezia populară: În celulă când o stat,/ Horia nu s-o spăriat,/ căci în vis i s-o ivit/ chiar Iisus Cel răstignit,/ Care i-a spus: „Frate-al Meu,/ Tatăl nostru, Dumnezeu,/ pe duș­mani îi va stârpi,/ după ce tu vei pieri,/ că prin jertfa ta ți-e dat,/ să-ți speli neamul de păcat,/ schingiuirea ta pe roată,/ din Alba va face-o Poartă,/ prin care chiar Dumnezeu/ va ocroti neamul tău” (arhiva de folclor a profesoarei Maria D’Alba și a fost culeasă de Maria Costea, născută Corcheș, în anul 1920, din satul Albac).

Nu știm dacă Radu Gyr (1905-1975) a cunoscut sau nu această poezie, care este culeasă dintr-o arhivă de folclor și care este anterioară poeziei sale Iisus în celulă; totuși, se poate constata că între cele două poezii există o unitate de simțire: Iisus în celulă cu Horea și Iisus în celulă cu Radu Gyr.

Finalul poeziei În celulă când o stat arată o înrâurire de gând și cu poezia eminesciană Doina: Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/ [...] Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mântui ­neamul tău.

Astfel, atât Domnitorul Ștefan cel Mare, înainte de canonizare, cât și Horea au fost percepuți și înfățișați de evlavia populară ca „mântuitori de neam”.

De asemenea, poporul, în evlavia sa, afirmă că Horea însuși a devenit „Cruce” prin jertfa sa, în urma căreia trupul lui despicat a fost împrăștiat în cele patru zări: Fericete, Fericete,/ de Horia îți mai e sete?/ Cu nume predestinat,/ fericit să fii ca sat,/ tu cu Horia te mândrești/ în vreme ce îl jelești,/ c-a fost dat să fie-așa/ tu să-l legeni pe Horia/ și atunci când s-a născut/ și-acum când cruce-i făcut,/ Cruce la care mă-nchin:/ în numele Tatălui Amin...

Din perspectiva jertfei de pe cruce a Mântuitorului Hristos, frângerile cu roata a lui Horea și a lui Cloșca reprezintă la rândul lor o cruce; și după cum Crucea lui Hristos nu este niciodată despărțită de Învierea Sa, tot astfel și în cazul celor doi martiri: Căci moartea crudă/ Dată vouă/ Era ceruta jertfă sfântă/ Pe care nea­mul azi o cântă,/ Întregul neam, din moartea voastră primind/ izvor de viață nouă!...

Se poate constata cât de mult seamănă aceste versuri ale lui ­Vasile Militaru cu o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii: Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.

Izvor de viaţă pentru neam

Așadar, mormântul lui Hristos este izvorul învierii noastre, iar moartea lui Horea și a lui Cloșca reprezintă izvor de viață nouă pentru întregul neam românesc.

Referitor la metodologia canonizării sfinților, lucrarea Mărturie și Martiriu în Transilvania secolului al XVIII-lea s-a dorit a fi o colecție de studii cu argumente în vederea canonizării martirilor năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra și Vasile din Mocod. Unul dintre argumentele invocate pentru canonizarea celor patru l-a constituit evlavia populară manifestată prin trei balade.

În fine, în „Dosarul document” intitulat Martiriul lui Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului și al celor împreună cu dânsul, alcătuit (în 2007) de pr. prof. Ștefan Iloae, în vederea canonizării lor, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a avut loc în anul 2008, sunt invocate - pe lângă argumentul principal al canonizării: martiriul lor din anul 1763 - două dintre cele trei balade dedicate acestora.

Însă, dacă pentru Sfinții năsăudeni existau cel puțin trei balade înainte de canonizarea lor, în schimb pentru Horea există volume întregi de poezii populare și culte, care constituie exprimarea evlaviei poporului față de el.

Așa cum se va putea constata, ele confirmă aprecierea poetului Vasile Alecsandri, potrivit căruia Românul e născut poet! […] De-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria şi astfel sufletul său e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie.

În plus, tot în „Dosarul document”, amintit mai sus, sunt relatate mărturiile a doi țărani contemporani (2003) cu privire la faptul că martiriul lui Atanasie Todoran este viu în conștiințele năsăudenilor.

Aceeași amintire vie le este păstrată până azi atât lui Horea, cât și lui Cloșca în inimile moților. Încă din anii 1978-1979, N. Fisch a cules mărturiile mai multor țărani, din localități din trei județe - Alba, Hunedoara și Cluj - cu privire la jertfa lui Horea și Cloșca. Rezultatul culegerii lui N. Fisch a fost publicat de către Monica Anton și Ion Mărgineanu în Cântece și tradiții populare despre Horea și Avram Iancu.

După cum am arătat mai sus, primele versuri despre răscoala lui Horea au apărut spontan prin empatia oamenilor contemporani evenimentului. Versurile au fost culese și publicate de istoricul David Prodan. Până atunci ele au circulat pe cale orală, din generație în generație. Fără efortul lui David Prodan azi nu am mai fi cunoscut Carmina Valachica Horae et Kloskae (Cântecele valahe/ române ale lui Horea și Cloșca): […] Că eu acum întru toate/ Sânt cu voi până la moarte […] Că eu până voi trăi/ Și până cu voiu voi fi/ Vă voi scoate din nevoie/ Și vă va fi tot pe voie […] Și voi pune pace-n țară/ Nu veți mai fi de ocară […]; iar spre finalul Cântecului: […] Vedeți toți răzvrătitorii/ Trupul Cloșchii și al Horii/ Vedeți pe cei lăudați/ Cum stau acum acățați/ Și pe cei ai voști cinstiți/ Cum sânt de dărăburiți (Dărab - bucată; dărăburiți - făcuți bucăți).

Culegerea lui David Prodan mai cuprinde poezia poporală Versul lui Horea, culeasă de clericul Iosif Gomboș, în anul 1883, cu o Variantă auzită de la bătrânul Gavril Bădescu din Vidra de Sus, 1885: […] Iar când se sfârșeau pe roată/ Toți văzură o minune/ Care nu se poate spune//; în plus, mai cuprinde și Cântecul Horii și al Cloșchii cu mai multe variante.

Glorificaţi în poezia populară şi în cea cultă

Atât din poezia populară, cât și din cea cultă dedicată lui Horea se desprind multe adevăruri deopotrivă istorice, dar și spirituale. În primul rând, poeziile relevă cauzele mișcării de la 1784, și anume, sărăcia iobagilor din Transilvania, ca urmare a exploatării și a oprimării lor de către nobilimea maghiară a vremii, apoi jelaniile moților prin Horea către împărat cu privire la nedreptățile la care erau supuși. Poeziile mărturisesc atât motivația mișcării lui Horea: A vrut să facă dreptate, ca să-i scape de robie și de greaua sărăcie, cât și consecințele tumultului: În lanțuri i-au legat și pustia i-o mâncat, căci ... i-au tras pe roată/ Pe Horea și încă doi,/ ...Moți de pe la noi.//

Autorii, unii anonimi, alții cunoscuți, ai poeziilor populare surprind consecințele spirituale ale jertfei: Horea, Cloșca și Crișan/ s-au trecut de pe pământ,/ Murind pentru ce-i mai sfânt:/ Pentru sfânta direptate; iar Dreptatea este una dintre Însușirile lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Botezătorul a murit mărturisind Adevărul: ...pentru adevăr nevoindu-te..., adică pentru Hristos, Care afirma: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Printr-o altă rugăciune din cadrul cultului Bisericii (documente ale Sfintei Tradiții) se mărturisește că Sfântul Ioan Botezătorul a fost martirizat pentru Legea Domnului: Pentru Legea Domnului, capul tău tăindu-se, preasfinte Ioane, ai mustrat cu îndrăzneală pe împăratul cel rău credincios, care făcea fărădelege...

Jertfa lui Horea pentru Legea strămoșească și pentru sfânta direptate era împletită cu aceea pentru neamul său: Eu mor pentru națiune! Or, Mântuitorul ne-a învățat că nu este dragoste mai mare ca aceea decât ca un om să-și dea viața pentru aproapele său!

Așadar, Horea s-a jertfit deopotrivă pentru credința ortodoxă a românilor, pentru neam și pentru dreptatea neamului. Astfel, evlavia poporului față de Horea s-a manifestat atât prin introducerea lui în Canonul Iconografic al Bisericii Ortodoxe Române, cât și prin Poezia populară și cultă. Ambele forme de exprimare nu au constituit doar emoții de moment ale unui om sau ale unei generații, ci au reprezentat o constantă, o permanență și o continuitate de-a lungul a aproape două veacuri și jumătate. Dacă Mihail Eminescu, în poezia Revedere, afirma consecvența nea­mului românesc din cele mai vechi timpuri, în pofida tuturor vicisitudinilor vremurilor: Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost, așa rămânem/, tot astfel, neschimbată, s-a manifestat și evlavia populară față de Horea.

Introducerea lui Horea în canonul iconografic al Bisericii Ortodoxe Române, pe de o parte, și lirica referitoare la Horea și la jertfa lui, pe de altă parte, au parcurs veacurile de atunci și până în zilele noastre, astfel încât se poate afirma că a existat și există o conștiin­ță ecle­sială-na­țională generală în această privință. De remarcat este faptul că această conștiință nu a fost silită de nimeni, ci și-a avut obârșia în simțirea plină de dragoste a oamenilor față de Horea și jertfa sa și a fost exprimată atât în versuri, cât și prin pictarea lui în biserici. Toate acestea au izvorât din inimile oamenilor în mod natural, voluntar și au fost supuse probei timpului.

În multe situații, cultul pentru un sfânt (sau mai mulți) în popor a precedat cu mult canonizarea oficială. Așa este cazul Sfântului Simeon Evlaviosul (†986), al Sfintei Teofana Basarab (1310-1362), canonizată în anul 2002, al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare (1457-1504), canonizat în anul 1992, al Sfinților Brâncoveni (1688-1714), canonizați în anul 1992, al Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767), canonizat în anul 2003, al Sfinților din secolul al XVIII-lea - Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Oprea Nicolae Miclăuș - cano­nizați în anul 1950 (proclamarea canonizării în anul 1955) și ulterior al preoților Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, canonizați în anul 1992; apoi al Sfinților năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu, martirizați în anul 1763 și canonizați în anul 2008. Pentru toți aceștia a existat o ­evlavie populară anterioară canonizării lor.

Tot aceasta a fost și situația unora dintre Sfinții închisorilor, canonizați anul acesta, 2024, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Cultul poporului pentru toți cei amintiți mai sus a precedat și a determinat canonizarea lor oficială de către Biserica Ortodoxă Română.

Pentru nici un alt martir al ­neamului românesc nu există mai multe mărturii (argumente) ale evlaviei populare ca pentru Horea și Cloșca.