Ideea creştină: Bucuria duhovnicească, arvună a Învierii (2)

▲ Faptele milosteniei sporesc bucuria în chiar miezul încercărilor ▲

Bucuria ce vine din făgăduinţa vederii Domnului în slava Sa veşnică: „Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie“ (Fapte 2, 28), îi întăreşte pe ucenici înaintea momentelor în care credinţa lor avea să fie încercată: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (…) Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 16, 21, 22, 24). Cu această încredinţare, liturghisim darul divin al vieţii împreună cu sfinţii: „mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină“ (Col. 1, 12). Jertfelnicia dragostei frăţeşti exprimată în faptele milosteniei sporesc, ne spune Sf. Apostol Pavel, bucuria în chiar miezul încercărilor: „Că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor“ (II Cor. 8, 2). Bucuria iradiază din încredinţarea de sine iubirii lui Hristos şi pătimirii de bunăvoie pentru El, aceasta fiind comoara statornică peste orice pierdere aparentă şi trecătoare: „Căci aţi avut milă de cei închişi, iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere“ (Evr., 10, 34) Este exact ceea ce afirmă pr. Nicolae Steinhardt prin cuvintele: „Dăruind vei dobândi“. O dată cu salutul celei pline de har şi Născătoarei de Dumnezeu, Sfânta Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi Ioan Botezătorul a mărturisit din pântecele mamei sale taina naşterii dumnezeieşti: „Că iată, cum veni la urechile mele glasul închinării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu“ (Luca 1, 44). De aceea, Preacurata este numită de Sfinţii Părinţi izvor al isihiei şi bucuriei duhovniceşti prin plinătatea harului de care s-a învrednicit ca Maică a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Înaintemergătorul avea să-şi împlinească mărturisirea o dată cu bucuria de a vedea şi asculta pe Mirele Bisericii: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit“ (Ioan 3, 29). Împreună cu curăţia inimii, bucuria odihneşte împărtăşirea ucenicilor Domnului de tainele dumnezeieşti: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii“ (Fapte 2, 46). Bucuria împărtăşirii şi simţirea harului sunt nedespărţite: „şi ucenicii se umpleau de bucurie şi de Duh Sfânt“ (Fapte, 13, 52). Măsura bucuriei celor ce receptează cuvântul lui Dumnezeu este sporită de acea vedere „faţă către faţă“, în care transmiterea capătă o intensitate intersubiectivă maximă: „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină“ (II Ioan 12). În acelaşi timp, ascultarea duhovnicească dăruieşte bucurie celor ce au slujirea de a conduce pe alţii, ajutând la bunul mers al lucrării soborniceşti: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evr., 13, 1). Această bucurie covârşeşte greutăţile întâmpinate pe cale: „Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie!“ (II Cor. 7, 4). Bucuria părintelui că fiii duhovniceşti „umblă întru adevăr“ întrece pe oricare alta (II Ioan 1, 4). Rugăciunea pentru aproapele, ne spune Sf. Apostol Pavel, este un izvor de bucurie duhovnicească: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie“ (Filip. 1, 4). Bucuria se cere discernută în lumina roadelor sau finalităţii ei: „Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii“ (Evr., 12, 11). Bucuria duhovnicească se deosebeşte de euforia nestatornică a desfătării celor ce nu rămân în cuvântul lui Dumnezeu: „Desfătarea celor fără de lege ţine foarte puţin şi bucuria făţarnicului nu stă decât o clipă“ (Iov 20, 5). Sau: „Ca o pricină de bucurie este pentru nebun săvârşirea unei fapte ruşinoase; la fel este cu înţelepciunea pentru omul priceput“ (Pilde 10, 23). Hristos însuşi distinge între bucuria lumească şi bucuria Duhului Sfânt, dezvăluind o schimbare de perspectivă eshatologică: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan 16, 20). Bucuria inimii pentru darurile vieţii este un semn al purtării de grijă dumnezeieşti înscris în conştiinţa fiecărui om: „El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre“ (Fapte 14, 17). Păcatul acoperă ca un văl conştiinţa omului şi face nestatornică bucuria primirii cuvântului divin: „Iar cea (sămânţa) de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă“ (Luca 8, 13).