Ideea creştină: Bucuria duhovnicească, arvună a Învierii

▲ Bucuria creştină este darul întâlnirii cu Hristos ▲

În aceste vremuri pline de încercări, suferinţe şi confuzii, de uitare a vocaţiei sfinţeniei şi de sărăcire a înţelegerii tainei dumnezeieşti, cuvântul „bucurie“ este, adesea, fie luat în derâdere, fie identificat cu satisfacţia pasageră a împlinirii poftelor lumeşti. Pierderea sensului său duhovnicesc echivalează cu o intrare în raza tristeţii şi a deznădejdii, maladii sufleteşti tot mai răspândite în vremurile de acum. Omul atât de suferind al zilelor noastre are o teribilă nevoie de bucuria Domnului, pregustare a tainei Învierii. Într-adevăr, după Înviere, Mântuitorul le întâmpină pe femeile mironosiţe, care mergeau să vestească ucenicilor, spunându-le: „Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat“ (Mt., 28, 9, vezi şi I Pt. 4, 13). Bucuria creştină este, în primul rând, darul întâlnirii cu Hristos cel Înviat, bucuria Învierii Domnului. Este bucuria de eshatologia inaugurată în Trupul înviat, îndumnezeit al lui Hristos, plămada Împărăţiei lui Dumnezeu care ne izvorăşte Viaţa necuprinsă de moarte. Lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos sunt susţinute de încredinţarea acestei bucurii a simţirii tainei: „Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea“ (Mt. 13, 44). Bucuria este roadă a Duhului Sfânt ce străluceşte în Fiul şi ne revarsă harul dumnezeiesc: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa“ (Gal, 5, 22). Bucuria în suferinţe este o stare primitoare a cuvântului şi voii lui Dumnezeu: „Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe necazuri (I Tes. 1, 6). Ea străluceşte din dragoste şi credinţă: „Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită“ (I Pt., 1, 8), în taina împreună-zidirii în Hristos: „Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei (Filip., 1, 25). Bucuria şi pacea revărsate din relaţia vie cu Dumnezeu dau consistenţă nădejdii: „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt“ (Rom., 15, 13). Ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu şi punerea în lucrare a darurilor încredinţate ne introduc în intimitatea iubirii divine, loc prin excelenţă al bucuriei: „Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău“ (Mt. 25, 21). Bucuria Tatălui de Fiul şi a Fiului de Tatăl, bucuria Duhului Sfânt ca strălucire a iubirii Treimice se comunică fiilor lui Dumnezeu după har, modelând tainic relaţiile ecleziale: „Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră“ (I Tes., 2, 19-20). Prin însăşi esenţa sa, bucuria împărtăşită adânceşte comuniunea: „Şi v-am scris vouă aceasta, ca nu cumva la venirea mea să am întristare de la aceia care trebuie să mă bucure, fiind încredinţat despre voi toţi că bucuria mea este şi a voastră a tuturor“ (II Cor, 2, 3). Bucuria deplină are o condiţie sobornicească, fiind rod al unităţii mădularelor în Trupul lui Hristos şi voia lui Dumnezeu, după chipul Împărăţiei Cerurilor: „Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare“ (Filip., 2, 2). La cuvântarea de despărţire dinaintea mergerii spre pătimire, Hristos îi întăreşte pe ucenici întru bucurie, ca o arvună a Învierii: „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 15, 11).