Ideea creştină: Cronica studentei mioape

După afişarea rezultatelor la examen, printre studenţii contestatari, nemulţumiţi de notă, era şi o fată mai mult dezbrăcată, cu „eticheta“ (ceea ce trebuie să stea nevăzut, ascuns), ieşind din pantalonii căzuţi. Purta o bluză decupată în partea de jos, roz, de aceeaşi culoare cu „eticheta“ pantalonilor. Ce să faci, ca profesor? Nici o normă nu reglementează aceste situaţii. Îi pui nota pe care o merită şi priveşti nedumerit spre o generaţie în care nu te regăseşti.

Nu mai ai naivitatea de a aştepta în viitor recunoştinţa sau salutul din partea unor tineri care nu ştiu să aprecieze darul pe care-l faci ca dascăl. O generaţie autonomă, de sine stătătoare. Generaţia în roz, numai zâmbete, cu o veselie care te face să te gândeşti la casele care nu sunt zidite pe stâncă şi pe care le vor lua apele. Porţi, desigur, un zâmbet pentru ei în suflet. Jumătate de zâmbet. Căci ştii că drumul e plin de primejdii şi că, aproape de capăt, stă crucea. Nimeni nu poate ajunge sus ignorând crucea. Şi atunci, cine şi ce să îi spună studentei care vine la facultate fără să respecte valori, bolnavă de un fel de orbire spirituală? Jorge Luis Borges, în cartea sa „Cărţile şi noaptea“, descrie „modesta orbire personală“. Spune că deşi oamenii şi-i imaginează pe orbi închişi într-o lume întunecată, lumea orbului nu este noaptea pe care o presupun oamenii. Vorbeşte în numele lui, al tatălui şi al bunicii lui care au murit orbi. Borges descrie lumea orbului ca pe o pâclă verzuie sau albăstrie şi vag luminoasă. Roşul şi negrul sunt culorile care lipsesc, pe care orbii nu le mai văd. Lumea lor este o lume, spune el, „destul de incomodă, o lume indefinită, din care izvorăsc nişte culori“. Pentru el, „predominante continuă să fie galbenul, albastrul, verdele. Albul a dispărut ori se confundă cu griul. În ceea ce priveşte roşul, el a dispărut complet“, dar speră că odată va putea vedea „această măreaţă culoare, această culoare ce străluceşte de asemenea în poezie şi care poartă nume atât de frumoase în multe limbi...“ Vorbind despre orbire, Borges adaugă, că dramatic este doar cazul celui ce îşi pierde brusc vederea. La el, însă, nu a fost această situaţie, ci un crepuscul lent, o pierdere lentă a vederii. Şi totuşi, aşa, orb fiind, a avut onoarea de a fi numit director al Bibliotecii Naţionale. Străbătea biblioteca mare cu cărţi „interzise“: „o bibliotecă de cărţi albe, de cărţi fără litere.“ Aceasta este lume orbului. Orbul spiritual, de ar trăi într-un întuneric deplin, s-ar speria. Culorile uitate: albul, roşul şi negrul nu îl fac să sufere. Lumea, pentru el, e fără sens, ca o bibliotecă de cărţi albe, fără litere. Dar dacă studenta nu are foame şi sete de culori, foame şi sete de sens, ce îi poţi spune? Cum îi poţi vorbi despre culorile pe care tu le vezi, iar ea nu? Tot în „Cărţile şi noaptea“, Borges povesteşte despre experienţa lui ca profesor de literatură engleză la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii, întrebându-se ceea ce putea face el în patru luni argentiniene pentru a-i învăţa pe studenţi literatura engleză? Şi spune că a făcut tot ce a putut pentru a le cultiva dragostea faţă de literatura engleză, evitând, în limita posibilului, date şi nume. Apoi, după examen, i-a întrebat pe studenţii care au absolvit, dacă nu ar fi interesant să treacă să studieze o limbă şi o literatură pe care abia le cunosc, adică limba şi literatura de care tocmai s-au ocupat. Le-a propus să înceapă să le studieze după ce s-au eliberat de frivolitatea examenelor. Dar de cele mai multe ori, ca profesor, eşti întâmpinat de un răspuns negativ din partea studentului. Ai încercat să-i cultivi iubirea, să-l faci să vadă culoarea roşie, pe care n-o vede, dar orbul spiritual nu îşi mai aduce aminte de ea, nu şi-o mai doreşte. Nu numai că nu este interesat a învăţa limba şi literatura engleză, dar nici limba sufletului sau a bunului simţ nu o mai ştie. Şi după patru luni sau patru ani de învăţătură, trece pe lângă profesor fără să îl recunoască, fără să îl salute. E rândul profesorului să zâmbească. Zâmbeşte cu tristeţe, căci ştie că drumul e plin de primejdii, că numai cei ce se jertfesc şi se străduiesc să înveţe pot intra în dialog, pot vorbi despre cultură, ca depăşire a unui acum, a unui examen de şcoală, prin promovarea examenului de om. Dar nu mai aştepţi nimic de la tinerii aceştia şi, neregăsindu-se în ei, sufletul tău se mută în lumea poeziei, unde roşul există din plin, şi rosteşte odată cu Borges poemul pe care a avut curajul să-l scrie, orb fiind, „Poemul darurilor“: „Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/ Această demonstraţie de măiestrie/ A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noaptea.“ În inima ta, unde s-a mistuit jertfa, a rămas un pustiu, un loc gol. Cine se va ridica spre cunoaştere? Doar cel care va avea curajul de a urca pe cruce. Acest lucru nu e prea greu. Ar fi un simplu salut suficient? Rostirea cuvintelor e o jertfă: „Poemul darurilor“ al lui Borges ne-o dovedeşte din plin.