„Idolul şi Ion Anapoda” sau despre regăsirea a două suflete cinstite

Iubitorii de teatru pot viziona pe scena Teatrului Naţional Bucureşti spectacolul „Idolul şi Ion Anapoda”, o piesă în regia lui Ion Cojar în care joacă actorii Dan Puric, Ileana Olteanu, Cesonia Postelnicu, Silviu Biriş, Afrodina Androne, Erika Băieşu, Adela Mărculescu, Irina Cojar şi Alexandru Hasnaş. Publicul vine s-o vadă deoarece el caută un refugiu unde să se regăsească, înspăimântat nu numai de viața complicată pe care o ducem cu toții, ci și de celălalt gen de teatru care a apărut și care este majoritar astăzi pe scena bucureșteană, spune actorul Dan Puric.

Idolul şi Ion Anapoda, scrisă de George Mihail Zamfirescu, este una dintre piesele jucate şi astăzi cu mare succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Explicaţi puţin titlul piesei.

Autorul piesei a dorit să creeze un fel de Pygmalion de Dâmbovița cu scenariul acesta. Aici apar o fată „rudimentară”, dar cu suflet curat, care e cizelată de personajul Ion, care în final se îndrăgostește de ea. Diferența dintre Bernard Show și Jimy Zamfirescu e că la ultimul tușa creștină e evidentă. Dragostea dintre Frosa și Ion e una de factură creștină, indubitabil. Ion Anapoda este aparența care înșală. El nu are o coerență lumească, el e looserul de serviciu al lumii meschine, dar pe dedesubt este fantastic de coerent cu sinceritatea iubirii lui.

Ion Anapoda este un Mâș­kin în variantă românească.

Spectatorii iubesc mult această piesă fiindcă toți regăsesc în incoerența lui Ion propriile „bâjbâieli” din viața lor. E ca în povestea aceea când Dumnezeu îi apare în vis unui copil care era mâhnit că nu știa cum să se roage Creatorului. Dumnezeu i se descoperă copilului și-i spune: „Roagă-te cum știi tu, cum vrei tu, fiindcă Eu sunt cel care voi face cererile tale împlinite așa cum trebuie”. Așa este Ion Anapoda. Nu e foarte coerent în ceea ce face, e mai aiurit, mai zăpăcit, dar are coerență în sentiment. Și atunci lumea se recunoaște în candoarea lui, în naivitatea și stângăcia lui aparentă. „Idolul și Ion Anapoda” se joacă de vreo 12 ani cu succes. Publicul acestei piese vine s-o vadă pentru că el caută un refugiu unde să se regăsească, înspăimântat cumva nu numai de viața complicată pe care o ducem cu toții, ci și de celălalt gen de teatru care a apărut și care este majoritar astăzi pe scena bucureșteană și nu numai. Un teatru patologic în numele libertății de exprimare, imoral, cultivat cu o insistență maladivă, care constituie, nu exagerez cu nimic, o tranziție spre demonic, spre diabolic.

Ați vorbit despre Ion Anapoda. Ce puteți spune despre Frosa?

Sunt două suflete care se regăsesc. Piesa despre care vorbim a fost scrisă în perioada României interbelice, care a avut păcatele și stângăciile ei, dar care avea suflet. Ion nu ar avea nici o șansă în lumea de astăzi. Ar fi etichetat, catalogat în fel și chip. El ar putea să supraviețuiască în lumea noastră numai dacă și-ar înființa un ONG care să se numească ONG-ul naivilor din România. Pe când în piesă el plutește într-o lume plină de viață, alături de Walter, de Stăvăroaia. Și Frosa este viață, chiar în aspectul ei, așa, primitiv. Este un suflet de o calitate extraordinară. Piesa vorbește despre regăsirea a două suflete cinstite. Unul este rudimentar, needucat, altul stângaci, timid, cu izbucniri de personalitate. Este un paradox aici la fel cum creștinismul este prin excelență paradoxal.

Convertirea la o viaţă nouă nu este doar un vis, ci un fapt cât se poate de real. O vedem la finalul piesei, unde, după ce toţi pleacă la nuntă, nu mai rămân în scenă decât două personaje: Ion şi Frosa. Ion tace, iar Frosa vorbeşte despre faţa ei neştiută: „Mă fac frumoasă noaptea când nu mă vede nimeni... Şi plâng de fericire în vis. Asta e viaţa mea adevărată pe care nu mi-a aflat-o nimeni până acum. Şi în viaţa asta nouă parcă am alte gânduri şi alt suflet”. Care ar fi valorile după care se orientează, trăieşte şi gândeşte acest om „altfel”? Ce credeţi că dă valoare vieţii unui om?

Ca să reziste unei realități dure, potrivnice, omul are nevoie de un vis, de ceva cu sens în care să creadă. Frosa crede în visul ei și el se întâmplă. Noi, creștini fiind, gândim și credem în Hristos, năzuim către El, dar nimeni nu cred că poate visa la Marx sau că vreuna dintre instituțiile politice sau militare ale lumii acesteia ne va aduce mântuirea. Nu, nu poți visa la așa ceva, la ceva construit pe interes, pe compromis, pe raționament meschin, făcut fără scrupule. Întotdeauna visezi la ceea ce îți oferă libertatea de a fi împlinit sufletește aici și dincolo, în eternitate. Dacă viața te frustrează, dacă... Tolstoi, în Ana Karenina, spunea prin gura unui personaj: „Specia m-a învățat să te calc în picioare”, numai învățătura creștină vine și ne salvează de la homo homini lupus și pune în loc homo homini Christus. Ți-ai pus vreodată problema că nimeni nu și-a cerut iertare pentru izbucnirea Primului Război Mondial? Din contră, Ardealul, acum, unii doresc să devină o problemă europeană...

Să revenim. Întrebați de valori... Sfântul Nectarie de Eghina vorbind despre jertfă spune că aceasta se petrece atunci când sufletul poruncește trupului să moară pentru valori mai mari decât viața lui. Care sunt acele valori decât viața unui domnitor de talia lui Constantin Brâncoveanu? Iubirea pentru credință a fost mai mare decât iubirea părintelui pentru viața pământească a copiilor lui. Mulți ar putea spune, la fel ca Winston Churchill către Stalin la Yalta când a fost tranzacționată România: „Hai să nu ne împiedicăm de nimicurile astea...” De nimicul ăsta de care nu a vrut să se împiedice Occidentul și l-a livrat fără remușcări Rusiei sovietice s-au împiedicat îngerii lui Dumnezeu și pușcăriile comuniste au dat cerului cohorte de martiri. Și despre Hristos mai marii evreilor acum 2.000 de ani au crezut că este un nimic al istoriei, dar moartea și învierea Lui au dus la cutremurarea ei... Spânzurat pe cruce în Ierusalim, în Palestina, o provincie neînsemnată din Imperiul Roman... Și El a împărțit istoria în două.

Mă întorc la Ion şi Frosa, perdanţii acestei lumi, looserii, oamenii de care toţi îşi bat joc descoperă iubirea, se descoperă unul pe altul, se înviază unul pe altul. „Ştii, uneori mă sperii de mine pentru că nu o mai simt în inimă pe Frosa, pe fata aia proastă şi cu conci! Ce ai făcut din mine, dânsule?” Răspunsul la această replică reprezintă o continuă mirare: „Frosa, tu eşti? Am putut eu să te prefac atât de mult? Ce minune neaşteptată! Sau ce cursă îmi joacă viaţa! Viaţa asta care şi-a bătut joc întotdeauna de mine.” Posibilitatea convertirii este marea şansă pe care omul a primit-o de la Dumnezeu. Cum să facem să nu o ratăm?

Dostoievski spunea undeva prin starețul Zosima: „Iadul este incapacitatea de a iubi”. Ambele personaje pomenite mai sus dau și primesc iubire. Astăzi iubirea nu mai este rentabilă. Doar sexul, da. Ca să creezi iadul, trebuie să desființezi iubirea. Pentru că un om care își iubește familia, țara, aproapele, biserica, Dumnezeu, credința, este de ne­zdruncinat. Un om care nu iubește este un rătăcit. Poți să-l muți ca pe un pion, oriunde pe tabla de șah. Astăzi se încearcă pe orice căi distrugerea iubirii și ducerea omului în zona joasă, a instinctelor. În cartea Martirii a lui Rene de Chateaubriand, scrisă la 1809, apare povestea unui cuplu creștin, un bărbat și o femeie care se iubesc. Acțiunea se petrece în timpul împăratului roman păgân Dioclețian, așadar într-o perioadă de persecuții crunte, dar la un moment dat ea se mută sub pământ, în iad, unde are loc un summit, la care Satana convoacă pe toți demonii să ia măsuri contra creștinilor care se crucifică și mor ca martiri, ca sfinți. S-a ridicat un demon care a luat cuvântul: „Stăpâne al întunericului, nu te îngrijora, am să-i trec pe toți candidații la sfințenie prin foc și pară”. „Cine ești tu?”, l-a întrebat Scaraoschi. „Sunt demonul omuciderii.” Iar vremea a trecut și premoniția s-a împlinit. Demonul omuciderii și-a făcut datoria și a omorât în Primul și al Doilea Război Mondial sute de milioane de oameni. Da, dar nu-i vom putea păcăli la nesfârșit așa, a mai adăugat Scaraoschi. Atunci s-a ridicat un demon bătrân, experimentat, al falsei înțelepciuni, și a cuvântat: „Stăpâne al întunericului, eu nu am venit să propun moartea, ci să-i conving să creadă în minciună. Și a mai venit altul care a propus tulburarea oamenilor”.

Ion Anapoda este un om al învierii. Cu oricine intră în contact, el îl schimbă sau măcar îl face să-şi dea seama de nivelul moral scăzut la care se află. Într-o lume a morţii, a interesului şi a goanei după bani, reprezentate în piesă de Madam Stavăr şi Mioara, Ion, ca şi Frosa sunt tipurile aparent falimentare de oameni. El, veşnicul neadaptat al societăţii, ea, servitoarea proastă, supusă doar faţă de cine trebuie. Şi totuşi viaţa se termină bine pentru ei, prin transformarea lor în oameni noi. Credeţi că asemenea convertiri mai au loc şi în lumea noastră atât de meschină?

Lumea stă pe astfel de convertiri, nu pe contracte matrimoniale. Lumea se disipează pe lipsă de credință. E o mișcare teribilă pe care Sfinții Părinți au sesizat-o din vechime. Diavolul nu a desființat ideea de iubire, ci doar i-a schimbat direcția. Înainte omul iubea pe Dumnezeu și pe semen. Dar demonul i-a șoptit: „Mai întâi de toate, iubește-te pe tine însuți!” Când iubești, dai totul pentru celălalt fără să ceri nimic pentru tine. Iubindu-L pe Dumnezeu, îl iubești și pe om, pe aproapele tău, sau cum zice o vorbă din popor, „de dragul cireșelor, mănânci și cozile”. Când te iubești pe tine, oricât s-ar dărui celălalt, e ca o hemoragie, se duce în gol dragostea lui. Dragostea pentru aproape nu poate exista fără dragostea de sine, dar când vorbim despre aceasta din urmă ne referim la stima de sine, la respectul pe care trebuie să-l acordăm persoanei umane, chip al lui Dumnezeu care suntem, nu la narcisism.