Ierodiaconul Ciprian Marin, în ceata minunaților bătrâni ai Antimului

Mănăstirea Antim din București, venerabilă cetate duhovnicească a Capitalei, a fost binecuvântată de Dumnezeu de-a lungul vremii cu oameni deosebiți care și-au închinat viața slujirii Bisericii într-un mod exemplar. Fie că au fost oameni de cultură, artiști, scriitori sau poeți, fie că s-au remarcat prin viață sfântă și mărturisire jertfelnică, viețuitorii chinoviei Sfântului Antim Ivireanul au lăsat Bisericii și neamului o moștenire luminoasă și pilduitoare. Unul dintre aceștia a fost și ierodiaconul Ciprian Marin, pe care îl evocăm acum în preajma împlinirii celor 40 de zile de la plecarea sa la Domnul.

După reînființarea mă­năstirii, de către Patriarhul Miron Cristea, în anul 1937, Antimul a primit suflul duhovnicesc al monahilor basarabeni și al celor din mișcarea Rugul Aprins. Comunismul nu a putut să distrugă mănăstirea, pentru că Patriarhul Justinian Marina a luat-o sub directa sa protecție, ferind-o de buldozerele văzute și de cele nevăzute ale Fiarei Roșii. De fapt, Însuși Dumnezeu a purtat o grijă deosebită mănăstirii mai ales prin faptul că a rânduit aici buni duhovnici și aleși slujitori, unii scriind pagini memorabile în spiritualitatea Ortodoxiei românești. Dintre aceștia, amintim pe pururea pomeniții părinți Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Daniil Sandu-Tudor, Paisie Prelipceanu, Benedict Ghiuș, Andrei Scrima și alții, care s-au format sau au viețuit pentru o perioadă la Antim. Unul dintre acești bătrâni a fost și ierodiaconul Ciprian Marin, pe care îl evocăm acum în preajma împlinirii celor 40 de zile de la plecarea sa la Domnul.

Părintele Ciprian și-a închinat aproape jumătate din viață mănăstirii sale de suflet. S-a născut în București, în anul 1933, din evlavioșii creștini Dumitru și Florica, în ziua de 27 septembrie, primind la botez numele de Constantin. Nimeni nu știa atunci, că peste 59 de ani (în 1992), ziua de 27 septembrie va fi consacrată pomenirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitorul mănăstirii în care părintele Ciprian și-a închinat viața Domnului.

După ce absolvă Liceul „Tudor Vladimirescu” din București, în anul 1955, tânărul Constantin își îndeplinește stagiul militar, apoi se angajează ca metrolog și se căsătorește, dar, după mai mulți ani, singurul său copil este chemat la Domnul. Urmând pilda Sfin­ților Cuvioși Andronic și Atanasia, Constantin se hotărăște, împreună cu soția sa Constanța, să lepede povara grijilor lumești și să urmeze Celui care a făgăduit că-i va odihni pe cei osteniți și împo­vărați, Domnul Iisus Hristos. Astfel, la îndemnul și chemarea duhovnicului, arhimandritul Sofian Boghiu, fratele Constantin este închinoviat la Mănăstirea Antim în anul 1990, iar fosta soție, Cons­tanța, la Mănăstirea Viforâta de lângă Târgoviște, devenind peste ani monahia Serafima.

Alegerea Mănăstirii Antim nu a fost întâmplătoare, deoarece încă din anii î80 ai veacului trecut, Constantin venea adesea la sfintele slujbe, ajutând la slujirile mănăstirii și fiind om de nădejde al vrednicului stareț Sofian. Acesta, în referatul prin care îl recomanda pe fratele Constantin spre închinoviere, îl caracteriza ca pe un om liniștit, evlavios și cinstit sufletește, socotindu-l ca un dar pentru mănăstire. În anul 1992 primește tunderea în monahism din mâinile Episcopului-vicar patriarhal Nifon Târgovișteanul, avându-l ca naș de călugărie pe blândul părinte Sofian, primind atunci numele de Ciprian, iar în 1997 este hirotonit ierodiacon de către Episcopul-vicar patriarhal Teofan Sinaitul. Atât vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, cât și starețul său, arhimandritul Sofian, i-au propus în mai multe rânduri să fie hirotonit preot, însă părintele Ciprian a refuzat de fiecare dată, arătând către dulama sa călugărească și zicând că pentru aceasta a venit el la mănăstire, adică pentru călugărie, nu pentru preoție. În acest sens, părintele Ciprian nu a avut ca alți părinți darul slujirii liturgice talentate, nici al predicilor meșteșugite sau al cântării melodioase. În schimb, Dumnezeu l-a înzestrat cu un ascuțit simț practic, atât de necesar pentru bunul mers al unei mănăstiri.

Paraclisier și eclesiarh între anii 1997 şi 2003, părintele Ciprian s-a îngrijit de buna rânduială de la biserică, de buna stare a obiectelor și veșmintelor liturgice, precum și de pregătirea marilor sărbători și hramuri, zile în care la Mănăstirea Antim venea mulțime de închinători, mai ales în căutarea cunoscuților duhovnici de aici. Priceput în treburile Martei, dar nepărăsind pe cele ale Mariei, părintele Ciprian a fost încadrat în registrele de salariați ale Administrației Patriarhale în postul de econom al Paraclisului Patriarhal Antim, încă din anul 1993. Alături de aceasta, a mai îndeplinit și ascultările de chelar, aprovizioner și responsabil cu pangarul și corespondența. În același timp, avea grijă să pomenească zilnic sute de pomelnice ale credincioșilor, atât la slujbele din biserică, cât și în liniștea chiliei, unde, în mireasma tămâii și la lumina candelei, își îndeplinea cu evlavie canonul monahal, la care adăuga, după tradiția de la Antim, rostirea cât mai deasă a Rugăciunii lui Iisus. Când venea în Sfântul Altar și pomenea pomelnice, niciodată nu stătea jos, ci întotdeauna fie în picioare, fie în genunchi, chiar dacă avea peste 80 de ani. După ce nu mai putea ajunge la biserică, se bucura de fiecare dată când părinții îl cercetau la chilie și îi aduceau câte un rând de pomelnice, simțind că prin aceasta este de folos obștii și credincioșilor.

A fost, mai bine de 10 ani, ucenic de chilie al părintelui Sofian Boghiu, care l-a impresionat și l-a marcat profund prin blândețea și așezarea sa duhovnicească. De aceea, de fiecare dată când își amintea de părintele Sofian, îl năpădeau lacrimile, istorisind cu emoție fapte minunate din viața părintelui, multe desprinse parcă din pagini de Sinaxar. Era impresionat mai ales de nerăutatatea și îngăduința pe care părintele Sofian le arăta față de ceilalți oameni și le spunea părinților din mănăstire ceea ce a învățat de la starețul său, anume că, în obște, cel mai important este a nu cârti și a fi îngăduitor cu neputințele și slăbiciunile oamenilor.

Printre clericii din Arhiepiscopia Bucureștilor, ierodiaconul Ciprian era cunoscut, deoarece a fost chemat, până nu demult, la multe sfințiri de biserici, pentru a se ocupa de prepararea și distribuirea târnoselii, de care se îngrijea cu multă acrivie și evlavie. Riguros și exigent, părintele Ciprian nu ezita să facă ob­servații și să mustre atunci când era cazul, însă acestea le făcea pentru că iubea buna rânduială în toate. Căci unde este o bună rânduială este și o bună viețuire. La prima întâlnire cu dânsul, ți se părea că te întâmpină cu o oarecare răceală și prudență, însă mai apoi își arăta chipul de tată grijuliu și atent, care mustră cu blândețe și îndreaptă cu îngă­duință. A fost iubit și apreciat de credincioși, mai ales de cei care contribuiau, cu jertfa lor materială, la organizarea hramurilor și în general la bunul mers al Mănăstirii Antim. Pe aceștia îi avea înscriși pe pomelnicul permanent din inima sa, ținând o legătură strânsă cu dânșii și povățuindu-i spre tot lucrul bun. Chiar înainte de a pleca la cele veșnice, fiind vizitat de câțiva credincioși, el le-a vorbit despre Rugăciunea lui Iisus, rugăciune pe care în acele ceasuri de des­părțire o rostea cu mai multă înflăcărare și nădejde.

Urarea pe care o rostea atunci când te despărțeai de dânsul era aceasta: Spor la rugăciune! sau Spor la post! Căci pe acestea le-a iubit toată viața, împodobindu-se cu darul cumințeniei și al discernământului, la care a adăugat grija jertfelnică pentru mănăstire. Iar în ajunul praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, s-a dus să se odihnească de multele sale osteneli, unde nădăjduim că s-a adăugat la ceata minunaților bătrâni ai Antimului, și se bucură de întâlnirea și împreună-petrecerea cu preaiubitul său părinte duhovnicesc și stareț, cuviosul arhimandrit Sofian Boghiu.

Ierodiaconul Ciprian Marin a lăsat în urma sa o pildă de jertfelnicie și de râvnă pentru casa Domnului, precum și un chip de monah statornic și riguros, harnic, evlavios și rugător, rămânând pentru totdeauna o mărturie a unei generații de aur a Bisericii. Veșnică să-i fie pomenirea!