Iertarea datoriilor altora, pas către iertarea Stăpânului
Când a fost întrebat de Petru de câte ori să ierte, Mântuitorul, cu înțelepciune, a desăvârșit cuvântul spus de Apostoli, până de șapte ori, cu un altul, mai profund, revelator al dumnezeieștii iubiri: nu-ți spun de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte...
Acesta însă a fost prea mult pentru înțelegerea rațională a Apostolilor, care nu puteau să priceapă cum virtutea iubirii se putea adresa și celor care nu iubesc. Nu exista o astfel de abordare cordială în mentalitatea lumii de atunci. Iubirea Mântuitorului nu este doar superioară și înaltă, ci și aducătoare de pace, într-o lume în care tot mai puțini o caută. Iubirea Mântuitorului a transformat totul, convertind mentalități pline de ură în sentimente fraterne și bunăvoire.
Domnul le-a spus o pildă, asemănând Împărăția cerurilor cu un împărat care a vrut să ceară socoteală slugilor lui. I s-a adus un datornic care trebuia să restituie 10.000 de talanți, dar, neavând cu ce plăti, poruncise să-l vândă pe el, femeia și copiii, dimpreună cu ce avea. Datornicul însă, deși a beneficiat de iertarea, mărinimia și inima cea bună a stăpânului, nu a înțeles nimic din această lecție. Ieșind de acolo, a sugrumat un prieten care-i datora 100 de dinari. Mâniat și mâhnit de atitudinea datornicului recent iertat, stăpânul a poruncit să fie închis până ce va plăti tot.
Atât de mare este deosebirea dintre gravitatea păcatelor pe care le facem față de oameni și cele pe care le facem față de Dumnezeu, încât o putem asemăna cu deosebirea dintre impresionanta sumă de 10.000 de talanți și modesta valoare a celor 100 de dinari.
Când Mântuitorul a vorbit cu ucenicii despre cine poate să se mântuiască, le-a transmis că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Aşadar, învăţăm că doar în El trebuie să punem nădejdea mântuirii noastre. Mântuirea fiecăruia dintre noi stă în legătură cu statornicia în bunătatea inimii, din care se nasc gândurile - izvorul faptelor noastre, iar Dumnezeu nu ne va rămâne dator, ci va răsplăti fiecăruia după faptele lui!
Cel care-i datora stăpânului 10.000 de talanți s-ar fi cuvenit să fie vândut. Milostivindu-se, stăpânul i-a iertat datoria (Matei 18, 26-27). Iubirea de oameni a stăpânului este copleşitoare. Sluga a cerut amânarea datoriei, iar stăpânul i-a oferit mai mult decât a cerut. I-a iertat toată datoria și l-a eliberat. De la început avea intenția cea bună, dar nu a vrut ca darul să fie al lui, ci rod al rugăciunii aceluia. Izvorul iertării este descoperit de cuvintele: milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria (Matei 18, 27). Dar stăpânul şi-a dorit ca să vină și datornicul cu ceva. Voia să învețe din propriile sale suferințe să devină iertător cu aproapele său.
Pedagogia Mântuitorului cu fiecare dintre noi este personală, diversă și complexă. Din fiecare situație la care suntem părtași, Dumnezeu ne transmite o învățătură pentru a fi mai buni, iertători, îngăduitori și pentru a aduce bucurie în jurul nostru.
Ieșind de la stăpânul său, s-a comportat diferit, contrar darului și libertății primite. Găsind pe unul dintre apropiații săi, care îi era dator cu o sumă neînsemnată, l-a obligat, sugrumându-l: plătește-mi ce-mi ești dator! Sunt puse în oglindă iubirea de oameni a stăpânului bun și cruzimea unei slugi viclene. Și aceasta, numai pentru bani.
Îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot (Matei 18, 26). El nu s-a rușinat de cuvintele ce l-au scăpat de datorie, rostite cu puțin timp înainte. Stăpânul a dat un verdict corect: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (Matei 18, 32-33). Așadar, chiar dacă i se părea greu să renunțe la 100 de dinari, totuși trebuia să se uite la câștigul pe care l-a avut și la cel pe care l-ar fi dorit mai târziu. Când este împovărătoare porunca, trebuie să te gândești la răsplată. Nu trebuie să îţi aminteşti că acela te-a supărat, ci că tu L-ai supărat pe Dumnezeu și că te-ai împăcat cu El numai printr-o rugăciune.
Domnul l-a numit slugă vicleană (Matei 18, 32) pe cel care nu a iertat, când s-a comportat netrebnic cu prietenul său. Să luăm aminte la aceste cuvinte. De fapt, în chip tainic, nouă ne sunt adresate, când suntem nemiloşi şi cruzi!
Când vrei să faci un rău cuiva, gândește-te că ție îți faci rău, nu aproapelui, iar iubirea lui va fi foc mistuitor şi veşnic pentru cei neiertători.
Cel care nu a avut puterea să ierte din Evanghelia Duminicii parabolei datornicului nemilostiv a fost dat pe mâna chinuitorilor, întrucât niciodată nu-și va putea plăti întreaga datorie. Dacă binefacerea stăpânului nu l-a făcut mai bun, rămâne ca pedeapsa să-l îndrepte.
Dumnezeu nu regretă darurile făcute oamenilor, dar răutatea acestui datornic a fost atât de mare, încât a desființat legea pe care stăpânul o impusese. Ce poate fi mai cumplit decât răutatea, care duce la desființarea darului dumnezeiesc atât de mare și bogat? Stăpânul nu l-a dat pe mâna chinuitorilor oricum, ci cu mânie. Când poruncise să-l vândă, nu s-a observat mânie în cuvintele lui. Amenințarea a fost doar prilej ca stăpânul să-și arate iubirea de oameni. Acum, hotărârea s-a revărsat plină de mânie. Poruncește să-l pedepsească și să-l chinuiască.
Astfel, învățăm să nu purtăm ură celor care ne ocărăsc, care ne calomniază și ne fac rău, ci să îndurăm cu mult curaj şi să ne rugăm pentru ei. Dacă vom avea aceeași atitudine ca a datornicului neiertător și crud, și Dumnezeu la fel Se va purta cu noi. Mântuitorul Hristos ne-a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc... (Matei 5, 44-45). Atitudinea pe care o avem față de cei care ne doresc răul ne caracterizează profunzimea inimii! Ascultând cuvintele Domnului și făptuind ceea ce ne învață, nu ne vom asemăna datornicului nemilostiv, ci celor bineplăcuți Lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Să căutăm, dar, să nu urâm pe nimeni, ca și Dumnezeu să ne iubească, să ne milostivească, chiar dacă păcatele noastre ar fi de 10.000 de talanți. Dacă cineva ți-a făcut rău, miluiește-l, plângi, nu-l urî, nu-i întoarce spatele, că nu ai supărat tu pe Dumnezeu, ci el. Pe tine Dumnezeu te va lăuda dacă suferi fără gând de răzbunare răul ce ți s-a făcut.
Dacă ți s-au răsplătit cu rău binefacerile, plângi pe cel care ți-a făcut o astfel de faptă, bucurându-te că Dumnezeu răsare soarele peste răi și buni, iar dacă imitarea lui Dumnezeu te depășește, străduieşte-te la măsuri mai mici. Să privim la Iosif cel înțelept, care a suferit mulțime de rele de la frații lui și totuși la final le-a făcut numai bine; la Moise, care s-a rugat de atâtea ori pentru cei care făcuseră uneltiri împotriva lui; sau la Apostolul Pavel, care se ruga să fie anatema pentru iudei, deși nu putea să numere suferințele îndurate de la ei; la Ștefan, care, fiind bătut cu pietre, s-a rugat să le fie iertate păcatele acelora. Gândindu-ne la aceste chipuri de iertare și iubire, va trebui să părăsim mânia. Făcând astfel, Dumnezeu ne va ierta păcatele cu negrăita Sa iubire de oameni.
La prima vedere, pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ne-ar îndemna cumva la o atitudine de revoltă față de cel ce nu a iertat puțina datorie. Însă, dincolo de datoria pe care o putem avea față de alții, principala revoltă trebuie să se îndrepte către persoana noastră. Dacă judecăm cumva pe alții, să ne aducem aminte că trebuie să ne judecăm mai întâi pe noi. Iertarea se obține greu de la Dumnezeu, întrucât noi iertăm cu dificultate și adeseori nu iertăm din toată inima. Dacă am reuși să iertăm greșelile celorlalți și să ne arătăm iubirea față de ei, și Dumnezeu ne-ar ierta cu ușurință. Nu reușim să arătăm iertare celor care ne-au greșit puțin, ne-au adresat un cuvânt nepotrivit ori au făcut fapte reprobabile.
Să luăm aminte la rugăciunea pe care suntem datori să o rostim mereu, dar pe care o spunem în grabă, fără să medităm la înțelesul ei profund, prin care cerem iertare lui Dumnezeu, spunându-i: și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Dacă nu vom reuși să iertăm, nu-L lăsăm nici pe Dumnezeu să ne ierte.
În veacul al XIX-lea, talantul evreiesc valora 486 de galbeni venețieni, sumă considerabilă. Să înmulțim cei 486 de galbeni venețieni, atât de importanți pentru negustorii vremii, cu 10.000. Rezultatul este covârșitor, 4.860.000 de galbeni, sumă imensă, pe care nimeni dintre marii investitori nu și-o poate permite.
Părinții Bisericii și exegeții spun că această datorie este simbolul păcatului. Era vorba de multe păcate, cum în general se întâlnesc la oamenii pământului.
Această Evanghelie este îndreptată direct către noi. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14).
Parabola îi pregătește și-i învață pe ucenici cele mai înalte virtuți și trăiri pe care Mântuitorul le-a predicat în timpul activității Sale mântuitoare. De aceea s-a și spus că rugăciunea Tatăl nostru, care conține această condiționare, a iertării greșelilor, pregătește pământul unor semințe care aveau să rodească în țarina mântuirii. Stăpânul și-a făcut milă de omul îndatorat și păcătos, dar acesta nu a avut înțelepciunea de a înțelege mai întâi dragostea stăpânului. Când a scăpat, s-a văzut liber și dezlegat de datorie, și-a adus aminte de un biet și amărât datornic, pe care nu l-a iertat.
Slujba Înmormântării, atât de inspirat alcătuită, ne învață în a doua binecuvântare a morților să primim iertarea (dezlegarea) datoriilor. Nu putem merge înaintea Stăpânului atoate fără dezlegarea datoriilor. De aceea, Biserica se roagă în ultimul ceas, înainte de a fi încredințat trupul pământului din care a fost întocmit, să nu plecăm încărcați de datorii, ci să primim, prin rugăciune stăruitoare, dezlegarea acestora și bucuria Stăpânului.