Ierusalimul - note de pelerinaj (III)

Semnul îngerului

Ai înger într-o țară străină când, flămând și obosit fiind, oameni străini te invită la masa lor; ai înger într-o țară străină când, în fața unui automat de bilete exotic cu indicații în limbi necunoscute, găsești mereu câte un localnic care te ajută să-ți cumperi biletul de călătorie; și care, la nevoie, îți și completează cu mărunțiș din buzunarul lui suma care-ți lipsește; cine ți-a zis că localnicii sunt zgârciți?!... ai înger într-o țară străină când, descurajat de încâlceala traseelor spre locuri îndepărtate, întâlnești un vechi prieten, ajuns conducător de grup, care te ia în autocarul său, spre a te purta timp de câteva zile pe cele mai importante trasee; ai un arhanghel într-o țară străină când în autocarul în care ai fost primit se vorbește românește, iar ghidul, tobă de carte și experiență, povestește taine ale locurilor, pe care nu le găsești pe net sau în broșurile turistice; ai un arhanghel într-o țară străină când îți dai seama că toți acești îngeri au lucrat, parcă, mână în mână, să-ți poarte pașii!

Pe toate acestea ni le-a dăruit Dumnezeu într-o țară străină, pe care am simțit-o mai acasă decât acasă! Și atunci am înțeles, și în fiecare zi înțelegeam tot mai bine: Ierusalimul e casa! Casa creș­tinilor, casa omenirii. Abia acum afli cum este să dormi acasă! Cum este să-ți porți sandalele pe colbul pietrelor Ierusalimului! Cum este să respiri aerul Ierusalimului, plin de literele trecutului, prezentului și viitorului! Ce minune-i s-o simți, vorbitoare, fiecare piatră pe care calci! Să o simți plină de viață și mult mai ușoară aici, ca oriunde! Căci orice piatră aici, la Ierusalim, pe cât e de trasă în jos de trecut, pe atât e de înălțată spre viitor, căruia, de asemeni, îi aparține! Ce minune-i să simți că fiece gest capătă aici, la Ierusalim, mai multă greutate și sens, potențat fiind de marile gesturi înscrise odinioară în piatră, în arbori, în apă, pe frunțile și rărunchii oamenilor de aici! Ce minune să descoperi în câte un gest pe care îl faci fragmente din gesturile fundamentale pecetluite de Scripturi! Și ce responsabilitate!

De ca și cum sufletul tău, lepădat de ego, devine atât de evanescent, încât e atras gravita­țional, ca un fulg, de greutatea covârșitoare a fiecărui gest sacru!

Memoria lumii se reactivează aici, mai mult ca oriunde, în fiece gest, în fiece slovă! Ești un fulg în Arborele vieții! Un fulg și Ierusalimul!

O schiță de geografie spirituală

Vechea Cetate gravitează în jurul Golgotei și al Mormântului Domnului - marele ax al lumii văzute și nevăzute. Iar vizavi de Vechea Cetate e „pepiniera îngerilor, a puterilor Domnului”: Muntele Măslinilor, scena desfășurătoare a marilor fapte ale istoriei biblice vechi- și nou-testamentare. Muntele Măslinilor, la poale cu Grădina Ghetsimani, cea îmbibată de înfriguratele rugăciuni ale Domnului, mai jos cu verdea Vale a Chedronului (sau Valea lui Iosafat), și cu vârful său înverzit, Eleonul sau Muntele Înălțării. Tăcerile, mai grave ca orice rostire, ale Vechii Cetăți, iradiate de Templul vechi și de Mormântul Domnului, în dialog cu simfoniile de verde și alb ale Muntelui Măslinilor, în care litera istoriei sfinte se desfășoară dramatic în afară. Muntele rugăciunilor și însingurărilor Domnului, al rugăciunii „Tatăl nostru” dăruite nouă, al plânsului pentru Ierusalim și al rugăciunii cu lacrimi de sânge dinaintea trădării lui Iuda, acest munte al marilor frământări și propovăduiri ale lui Hristos este același cu Muntele Înălțării. Tot aici se zice că a plâns și regele David, fugit de armatele trădătoare ale fiului său, Abesalom. Prin Valea lui Iosafat, amintește părintele Ioanichie Bălan, a trecut Hristos cu cei unsprezece ucenici „în noaptea cea mai de pe urmă de la Cina cea de Taină”, noaptea cea mai lungă a umanității. Trebuie să ajungi aici ca să simți cât de interconectate sunt toate aceste locuri; nu doar faptic, ci și spiritual. Actele fundamentale ale istoriei mântuirii s-au scris aici.

Un conglomerat de piatră arhaică albă - așa se vede din exterior Vechea Cetate -, față în față cu pâlcurile de verdeață răzleață, brăzdate de formațiunile de piatră albă ale bisericilor, zidurilor de mănăstire, mormintelor: Muntele Măslinilor. În vechime a fost numit și „Muntele Ungerii”, căci cu uleiul măslinilor de aici erau unși regii și marii preoți ai vechiului Israel. În Evul Mediu, arabii l-au supranumit „Muntele munților” sau, pur și simplu, „Muntele sfânt”.

Acest „Munte al Ungerii” găzduiește și vechiul cimitir evreiesc, vechi de vreo 5.000 de ani - o coamă largă de deal acoperită, cât vezi cu ochii, cu pietre albe tombale, crescute în jurul mormintelor profeților, așteptând și ei Învierea. Dar vocația Muntelui Ungerii nu e doar sacerdotală și funerară, ci și eshatologică. Profeții Vechiului Testament (ca Zaharia, Ioil) spun că aici va fi locul celei de-a doua veniri a lui Hristos, când toate popoarele se vor aduna în Valea lui Iosafat în Ziua cea mare a Judecății, spre a-și primi destinul postapocaliptic. La scurtă vreme după înființarea noului stat Israel, evreii și-au recăpătat dreptul de a-și îngropa aici morții. Și, cum mulți și-au păstrat credința în profețiile vechi, personalități de seamă ale vieții publice și culturale israeliene, dar și evrei cu stare sunt îngropați aici. Se zice că un loc de veci pe Muntele Măslinilor costă azi un milion de dolari.

De fapt, Vechea Cetate, construită în jurul Templului lui Solomon, și Muntele Măslinilor sunt atât de intim legate între ele, încât nu pot fi despărțite: e legătura dintre tronul lui Dumnezeu și slava Sa arătată, cum zice același Ezechiel: „Slava Domnului s-a ridicat din mijlocul cetăţii şi a stat deasupra muntelui, care se află spre răsărit de cetate” (11, 23). Nu întâmplător, vechii evrei au stabilit norma distanței sabatice (distanța maximă ce putea fi străbătută într-o zi de Sabat) tocmai distanța dintre Ierusalim și Muntele Măslinilor. Căci nici o zi nu trebuie să despartă „tronul lui Dumnezeu” de „slava Sa arătată”. Tronul și slava cerească trebuie să fie cuprinse, mereu, încă de la Facerea Lumii, în respirația aceleiași zile!

Pe cât de înțesată de istorie sacră, dar și mundană e Vechea Cetate, aproape pe atât e și Muntele Măslinilor. O istorie scrisă dens, cu mult sânge și multă ardoare, scrisă de seminții și religii diferite, desfășurată pe o nesfârșit de lungă albie temporală. O istorie care are, potrivit profețiilor, semni­ficații extrem de importante pentru prezentul și viitorul popoarelor. Biserici, capele și mănăstiri, ortodoxe, catolice, copte, arme­nești, împânzesc Muntele Ungerii la fel cum împânzesc și Vechea Cetate.

La fel ca în Vechea Cetate, și pe Muntele Măslinilor e o adevărată concurență între confesiunile creștine de a recupera de la turci, arabi și evrei vechile locuri de închinare; dar și proprietarii terenurilor le intuiesc importanța și nu se lasă mai prejos. Astfel, lupta pentru pământul sfințit de pașii lui Hristos și de sângele creștinilor se dă, până azi, pe viață și pe moarte, în Ierusalim și în toată Țara Sfântă. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Până azi, povestește un preot din partea locului, cultele creștine plătesc un tribut substanțial pentru arendarea locașurilor de rugăciune din Biserica Sfântului Mormânt. Până azi, pentru vizitarea unor locuri de închinare (ca Piatra Înălțării, de pe același Eleon), creștinii trebuie să plătească o taxă de intrare musulmanilor. Asta, dacă nu preferă să se certe cu ei, cum face, chiar în fața mea, o minusculă monahie georgiană, în brațe cu o icoană care-i acoperă tot trupul, conducătoare a unui minuscul grup de pelerini; măicuța se ia la sfântă gâlceavă cu un vlăjgan arab de trei ori cât ea, amintindu-i că e zi de praznic (tocmai Înălțarea!) și acuzându-l, într-un fel, de simonie. Arabul, bun musulman, simte ofensa. Ne alăturăm și noi gruzinilor curajoși și vlăjganul uită de bilete, să nu se pună rău cu mulțimea. Sfânta îndrăzneală face parte din legile nescrise ale locului. Raiul se ia cu asalt, dar până la el te mănâncă... cine oare?! (Va urma)