Iisus formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor
Duminica a II-a după Pogorârea Duhului Sfânt (Duminica Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23
"În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor."
Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbeşte despre chemarea la apostolat sau apostolie a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are şi voieşte ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea ucenicilor la apostolat, Hristos Domnul pregăteşte taina Bisericii. Mai întâi El cheamă pentru misiune un grup restrâns de doisprezece ucenici care simbolizau cele doisprezece seminţii ale poporului evreu, iar apoi aceşti ucenici vor deveni Apostoli (trimişi sau misionari) ai lui Hristos şi vor forma nucleul conducător al Bisericii Sale.
Biserica este viaţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri, împărtăşită oamenilor
În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii paşi făcuţi de Mântuitorul Iisus Hristos pentru întemeierea Bisericii. Desigur, taina Bisericii începe odată cu Întruparea sau Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, când firii Lui omeneşti se comunică sau se împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască. Dar ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti naturii Sale omeneşti se extinde apoi prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor crede în El. Această extindere a vieţii lui Hristos Dumnezeu-Omul în oameni este taina Bisericii. Biserica se întemeiază pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi pe legătura vie a oamenilor cu El. Prin urmare, Biserica nu este întemeiată numai pe învăţătura Mântuitorului Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui. De aceea s-a spus că "Hristos este piatra cea din capul unghiului" (Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar şi Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel care o conduce spre Împărăţia Preasfintei Treimi.
Aşadar, Biserica nu este o simplă instituţie umană din lumea aceasta, înfiinţată prin acordul mai multor oameni, cum se înfiinţează o societate, o asociaţie sau un club, ci Biserica este întemeiată din iniţiativa şi prin lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, pentru ca viaţa dumnezeiască să fie împărtăşită oamenilor prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica trăieşte din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, cum se vede din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o adresează creştinilor din Corint (cf. II Corinteni 13, 13). Această viaţă sfântă, în acelaşi timp dumnezeiască şi omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este temelia vieţii Bisericii. Dincolo de programe pastorale, de organizarea activităţii misionare şi social-filantropice a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituţie, esenţială şi primordială în viaţa Bisericii este legătura vie şi sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Mântuitorul Iisus Hristos şi realizată prin Duhul Sfânt.
Cine este Cel ce cheamă la Sine oameni şi le schimbă viaţa?
Mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos Se botează de către Ioan Botezătorul în Iordan, iar odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi. După o vreme de pregătire spirituală prin post şi rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13;), Hristos Domnul începe să cheme şi să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi cheamă. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viaţă uşoară şi comodă, ci doar le spune: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (cf. Matei 4, 19). Nu ştim cât de mult au înţeles chemarea Lui pescarii Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, pe care îi menţionează Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemaţi de către Mântuitorul Iisus Hristos să-I fie ucenici. Vedem însă că, fără să-şi mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiţie, aceştia au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui. În mod surprinzător vedem că Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta, ceea ce era un lucru neobişnuit, şi au mers după Iisus. Cine este acest Iisus din Nazaret Care cheamă sau alege ucenici şi schimbă vieţi? Cine este Acesta Care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei şi al vieţii obişnuite a oamenilor? Desigur, cei care fuseseră chemaţi de El să devină "pescari de oameni" nu puteau înţelege toate acestea. Atunci se pune întrebarea: de ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea Lui? Pentru că puterea dumnezeiască a iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu care Se afla în Iisus Hristos i-a făcut să răspundă imediat chemării, fără condiţii, fără întrebare, fără târguială sau negociere, fără ezitare. Îi chema Cuvântul Vieţii, Cel ce a chemat din nefiinţă la fiinţă întreg universul, Cel ce a dăruit viaţă omului pe care l-a făcut din lut (cf. Facere 2, 7) şi Cel ce cheamă pe toţi oamenii la viaţă veşnică. Acest adevăr al chemării la viaţă veşnică s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre Euharistie şi a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său şi nu bea sângele Său nu poate primi viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate, nu cei doisprezece, au spus: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?" (Ioan 6, 60) şi au plecat, L-au părăsit, adică nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici aleşi sau chemaţi de El: "Nu vreţi şi voi să vă duceţi?" Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut, de fapt, ce simţeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Au simţit adevărul că El are în Sine cuvintele vieţii veşnice. Numai harul vieţii veşnice pe care-L are Iisus Hristos în Sine, El fiind Izvorul vieţii veşnice, explică răspunsul imediat, fără condiţie şi fără ezitare, al celor chemaţi de El să-i fie ucenici. Acest adevăr se confirmă şi când Mântuitorul Iisus Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: "Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi" (Ioan 11, 25). Va trăi veşnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aşadar, întrucât Hristos este Cuvântul vieţii Care împărtăşeşte oamenilor cuvintele vieţii veşnice, şi tot El este Pâinea coborâtă din ceruri ca hrană pentru ca oamenii să dobândească Învierea şi viaţa veşnică, cei chemaţi de El la o misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat.
Predica Evangheliei Domnului era însoţită de faptele milostivirii Sale
Evanghelia ne mai spune că Iisus, după ce a ales primii ucenici, i-a luat cu El şi a început a binevesti Evanghelia Împărăţiei, nu a unei împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei cerurilor, Evanghelia Împărăţiei iubirii şi slavei veşnice a lui Dumnezeu. Iar deodată cu predicarea Evangheliei vieţii veşnice El vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor. Predica Sa începe astfel: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17), adică schimbaţi-vă felul de a fi, de a gândi, de a trăi şi de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, devenind Om printre oameni, ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.
Deci predica lui Iisus, predica pocăinţei, a schimbării şi sfinţirii vieţii oamenilor este însoţită de fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. "El tămăduia toată boala şi toată neputinţă în popor" (cf. Matei 4, 23). Prin aceasta, Hristos Domnul confirmă prin fapte ceea ce spune prin cuvinte, şi anume: că Împărăţia pe care o binevesteşte El prin Evanghelia Sa este Împărăţia vindecării oamenilor de păcat şi de moarte, este Împărăţia vieţii, iubirii şi fericirii veşnice. Prin vindecările săvârşite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă şi smerită se arată ca fiind dătătoare de lumină, de viaţă, de sănătate, de libertate şi de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin îndemnul la pocăinţă, îi ridică din suferinţă prin vindecări de boli şi prin eliberări de demoni. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă taina Bisericii şi îi învaţă că la cuvântul bun trebuie să adauge şi fapta cea bună de ajutorare a semenilor, de alinare a suferinţei şi singurătăţii lor, de ridicare a lor din starea de umilire la starea de demnitate, de schimbare a stării lor de întristare într-o stare de bucurie şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primesc. Această Evanghelie a Împărăţiei iubirii lui Dumnezeu a fost ascultată, trăită şi transmisă de-a lungul veacurilor mai ales de către Sfinţii lui Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceştia se află şi sfinţii din neamul românesc sau din poporul român dreptcredincios.
Prezenţa Duhului Sfânt în om lucrează sfinţirea omului
Pentru a arăta nu numai identitatea fiecărui sfânt pomenit într-o zi din calendar, ci şi comuniunea tuturor sfinţilor, Biserica a instituit sărbătoarea numită Duminica Tuturor Sfinţilor, întrucât cea mai frumoasă podoabă a Bisericii sunt Sfinţii ei, în care au rodit darurile Duhului Sfânt, pentru că ei le-au cultivat cu multă credinţă şi stăruinţă în fapte bune. Această frumuseţe a lucrării harului Preasfintei Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica Tuturor Sfinţilor, bărbaţi şi femei din neamuri diferite, din categorii sociale diferite, de vârste diferite. Iar după modelul Duminicii Tuturor Sfinţilor şi la o săptămână după aceasta, serbăm noi astăzi Duminica Sfinţilor Români, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în şedinţa sa de lucru din 19-20 iunie 1992.
Creştinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului şi rugători în ceruri
Astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, ne aducem aminte de cei ce au predicat Evanghelia lui Hristos pe pământul ţării noastre, începând cu însuşi Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în sud-estul ţării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creştinismul la străromâni şi români, astfel încât poporul român s-a format şi s-a creştinat lent, dar profund. Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci creştinarea românilor s-a făcut de jos în sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane veniţi în Dacia, iar apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină. Creştinismul primit şi cultivat de români s-a dovedit în timp îndelungat a fi un creştinism cu rădăcini adânci în sufletul poporului român, întrucât a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii, astfel încât a rămas acelaşi creştinism ortodox latin răsăritean al ţării noastre şi după invaziile popoarelor migratoare necreştine. Iar prin sfinţii noştri străromâni şi români, cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, Crucea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat a devenit lumina botezului şi vieţii poporului român.
Faptul că românii, de limbă latină şi credinţă ortodoxă răsăriteană, nu despart Crucea de Înviere îi ajută să fie, în acelaşi timp, un popor jertfelnic şi iubitor de înviere, răbdător în suferinţă şi purtător de speranţă.
Credinţa poporului român creştinat, născută şi cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei şi prin lucrarea misionarilor creştini, vorbitori de limbă greacă şi latină, a rodit duhovniceşte de-a lungul a două milenii în cultura română creştină, dar mai ales în mulţimea sfinţilor martiri, a sfinţilor cuvioşi din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, în mulţimea sfinţilor ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinţi apărători ai patriei şi ai credinţei, în mulţimea preoţilor, precum şi în mulţimea sfinţilor mireni cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit mult şi s-au rugat constant, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut, crescut şi educat copii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam.
Astăzi, prin sfinţii români, poporul nostru are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă, să transmită generaţiilor tinere adevărata credinţă, singura prin care primim mântuirea, şi să-şi înalţe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei cerurilor.
În calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puţin un sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, sunt pomeniţi toţi sfinţii români împreună, cei cunoscuţi sau canonizaţi de Biserică şi cei necunoscuţi pe nume de către oameni, dar pe care Dumnezeu îi cunoaşte că sunt sfinţi. De aceea trebuie să mulţumim astăzi lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinţii din poporul român, daruri pe care însă ei le-au cultivat prin credinţă şi nevoinţă, prin rugăciune şi fapte bune spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!
† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Text revizuit de autor în anul 2011.