Iisus Hristos, Învăţătorul cel bun

Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 28 Noiembrie 2022

Pasajul evanghelic citit ieri, în cadrul Sfintei Liturghii, în Duminica a 30-a după Rusalii, ne înfăţişează atât atotbunătatea Persoanei lui Hristos, întrucât Iisus Hristos este absolut bun prin Persoana Sa divino-umană, cât şi desăvârşirea învăţăturii Sale, pentru că dacă Învăţătorul este bun, desăvârşită şi bună este şi învăţătura Lui. Dregătorul bogat Îl numeşte pe Iisus „Învăţătorule bun!” (Luca 18, 18), folosind, aşadar, un apelativ nemaiîntâlnit la evrei pentru un rabbi. Chiar în Talmud se spune că „nu există nimic bun, decât Legea/Torah” (cf. pr. prof. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei, Ed. Agnos, Sibiu, 2015). Aşadar, Legea era proslăvită de iudei pentru frumuseţea şi bunătatea ei, şi cu toate acestea, dregătorul bogat din Evanghelia de la Luca 18, 18-27, aflându-se în faţa Dătătorului Legii, Îl numeşte pe Acesta bun. Nu pentru că ar fi fost conştient de adevărata identitate a lui Iisus, deoarece Însuşi Mântuitorul îi întreabă: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” (Luca 18, 19), adică „De ce Mă numeşti bun dacă încă nu ai crezut că sunt Dumnezeu?”, ci pentru faptul că auzise de învăţăturile Sale desăvârşite şi de minunile Sale cu totul ­deosebite, dar şi pentru că avea preocupări sincere legate de viaţa duhovnicească, de moştenirea vieţii veşnice.

Într-o lume secularizată, marcată de păcat şi de boală sufletească şi trupească, întrebarea ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? ar putea părea prostească pentru mulţi, însă ea este, de fapt, cea mai bună şi profundă întrebare legată de sensul vieţii omului. Pentru că, dacă privim retrospectiv la toate ororile din istorie, ne putem lesne întreba: De ce omenirea încă nu a înţeles nevoia stringentă de împărtăşire cu învăţăturile cele bune şi dătătoare de viaţă ale Mântuitorului Hristos? Însă omenirea are nevoie nu doar de învăţătura lui Hristos, ci de Hristos Însuşi, Care nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa. Ar fi o mare eroare să credem că putem să ne folosim de învăţăturile lui Hristos fără El Însuşi, fără prezenţa Sa vie. De ce? Pentru că Învăţătorul şi învăţătura una sunt.

Cum putem să ne vindecăm de bolile sufleteşti şi trupeşti dacă fugim de Hristos, Doctorul desă­vârşit prin care ne vine vindecarea? Cum să existe pace în lume dacă ne îndepărtăm de Dătătorul păcii (Ioan 14, 27), de Hristos, Care este pacea noastră (Efeseni 2, 14)? Cum să dobândim viaţa veşnică dacă fugim de Sursa vieţii, de Viaţa însăşi, Care este Hristos-Domnul? Pentru viaţă, pace, sănătate şi prosperitate, omenirea are nevoie aşadar nu doar de învăţătura lui Hristos, ci de Hristos Însuşi. Pentru că o viaţă trăită cu Hristos este o viaţă binecuvântată, în care omul nu se mai poate obişnui cu plăcerile trecătoare, cu păcatele, fie ele uşoare sau grele. Pentru a se desăvârşi, pentru a moşteni viaţa de veci, creştinul, spune Sfântul Grigorie Dialogul, trebuie să facă faţă unui adversar puternic şi perfid care este obişnuinţa. „Obişnuinţa este cel mai periculos adversar pe care creştinul îl are de înfruntat pe calea desăvârşirii sale. La început, el trebuie să înfrunte obişnuinţa cu păcatele de moarte, dar apoi se confruntă cu războiul sufletesc tot mai dur împotriva păcatelor considerate mai uşoare. Aici, majoritatea tinde să se împotmolească. În loc să stăruie şi să elimine rând pe rând chiar şi păcatele care par nesemnificative, se ajunge la o acomodare cu acestea, la o îngăduire necuvenită a lor, ba chiar la o îndreptăţire făţişă. O haină albă care a fost murdărită de nenumărate pete mici este mai greu de curăţat decât una care are o singură pată mare. Să nu credem vreun moment că, dacă nu facem păcate de moarte, suntem lipsiţi de orice fel de vină” (Sfântul Grigorie Dialogul, Texte alese, Ed. Cuvântul vieţii, Bucureşti, 2020).

Or, pe cei născuţi din nou prin Botez, exemplul desăvârşit al ascultării lui Hristos de Tatăl, până la moarte, trebuie să îi călăuzească permanent. Mântuitorul Iisus Hristos nu doar a învăţat pe alţii lepădarea de sine şi luarea sau asumarea Crucii, ci El Însuşi S-a dezbrăcat de slava dumnezeiască, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” (Filipeni cap. 2), şi fiind răstignit, Şi-a dat viaţa pentru viaţa lumii. Fiind născuţi din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi participăm deja la viaţa cerească a lui Hristos Cel înviat şi preaslăvit. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă să păzim cum se cuvine darurile mari pe care le-am primit, ca să dobândim şi mai mare har, pentru că „recunoştinţa pentru cele primite cheamă dărnicia Stăpânului”. Nu ne mai este îngăduit, aşadar, să vieţuim cu nepăsare, ci trebuie să fim cu luare aminte, spune Sfântul Ioan, „şi să te păzeşti chiar faţă de faptele pe care le socoteşti indiferente. Viaţa noastră de aici este o luptă, o bătălie, iar cei odată intraţi în stadionul virtuţii trebuie să se înfrâneze de la toate” (Sfântul Ioan Gură de Aur, PSB 14, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2015).