Îmbulzeala ca rânduială

Din mulţimea nedefinită care Îl îmbulzea pe Iisus pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pescarii devin personajele principale ale temeliilor apostolice din Noul Testament.

Într-un moment oarecare al existenţei sale, omenirea şi-a dat seama de importanţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a-nceput să-L îmbulzească pe Iisus Hristos. Caracteristică Ortodoxiei, îmbulzeala ne defineşte, oarecum, liturgic. Dacă îndrăzneşte cineva să mă contrazică, îl rog să aştepte slujba de Paşti şi să meargă să ia Lumină, la ce parohie ortodoxă doreşte. Păstrăm, noi ortodocşii, ca nimeni alţii, îmbulzeala drept rânduială în a asculta şi a împlini Cuvântul lui Dumnezeu, cu vredniciile şi cu nevredniciile noastre! Ortodoxia este o stare, nu o credinţă, nu o religie, starea de a năvăli în Sufletul lui Dumnezeu, în veşnicia Lui mântuitoare. Această stare a născut şiruri de nebuni pentru Hristos, de martiri, mărturisitori, mucenici, cuvioşi, părinţi şi sfinţi, unii ştiuţi, cei mai mulţi neştiuţi. Neamurile ortodoxe sunt acele popoare care au pornit, din plămada lor, să-L cucerească pe Dumnezeu. Nu este o cale întoarsă către Raiul pierdut, chiar dacă-i purtăm nostalgia neveştejită în traistă; Ortodoxia nu reface drumuri vechi, bătătorite de alţii, nu face cale întoarsă către ceva, ea este trăirea mereu nouă şi înnoitoare către Acel Unic Cineva! Curios, pescarii coboară din două corăbii (una a Vechiului Testament, alta a Noului Testament), din trecut şi din viitor pentru a-şi spăla mrejele; Mântuitorul urcă şi ne urcă într-o singură Corabie (Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească), conducând-o „la adânc“, în străfundurile cerului din conştiinţa noastră înnoptată de atâta trudă şi necredinţă: „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic“. În fiinţa lui, omul păcătos poate greu suporta prezenţa sau măcar vecinătatea lui Dumnezeu. Trebuie să aibă acea sclipire şi hotărâre de moment, moment care-i va deveni, apoi, durată. Păcatul, ca îndepărtare de Dumnezeu, este îndepărtarea de fiinţă, de izvor, de viaţă. Când spunem despre cineva care a murit că a trecut în nefiinţă, l-am terminat, nu-i mai dăm nici o pâlpâire de speranţă, aducem ofensă şi familiei şi memoriei lui, catalogându-l drept păcătos desăvârşit, om al nopţii şi al morţii. Mă-ntreb, cu ce drept?! Sfântul Petru cade în genunchi şi-I zice Mântuitorului: „ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos…“. Cutremurător: să-I ceri lui Dumnezeu să iese din sufletul tău, din cauza conştiinţei păcatului, dar mai ales din cauza spaimei! Nu Dumnezeu este înfricoşător, ci păcatul din fiinţa omului. Ne raportăm la păcat tangenţial şi simplu, dar, vine o vreme când conştiinţa păcatului (nu atât ca făptuire a răului, ci mai ales ca neîmplinire a binelui) naşte în sufletele noastre o raportare perfectă şi permanentă la Dumnezeu. Si atunci… ne cuprinde teama. Aici este… mânarea la adânc. Păcatul din om îl alungă pe Dumnezeu, Hristos vine şi îi spune omului: nu te teme! Din oameni care nu ştiau cine este Dumnezeu, din oameni care s-au temut de Dumnezeu, din oameni care, întâlnindu-L pe Dumnezeu, L-au rugat să plece de la ei, iată, pescarii au devenit apostoli, primii năvălitori în Sufletul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire (şi lăsând totul, L-au urmat pe Hristos). Episcopii de astăzi, preoţii şi păstoriţii lor le continuă sfânta năvălire. *** Într-o lume plină până la refuz de lucruri şi de realităţi, descoperi uneori că lucrurile au miez, chiar dacă nu ştii care este acela şi că realităţile au esenţă, chiar dacă nebănuită. Mulţimea se îmbulzea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 5,1 ), cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a scăpa, încetul cu încetul de preocupările veacului. Totdeauna Cuvântul lui Dumnezeu a fost critic la adresa „preocupărilor veacului“. Diferenţa dintre esenţă şi formalism. Cuvântul lui Dumnezeu a dăruit Lumii acel sâmbure firesc, veşnic, sănătos şi frumos roditor; preocupările veacului au formalizat lumea împachetându-o, uneori frumos, alteori urât mirositor, în artificial. Legiferarea prostituţiei este cumplita şi pleonastica exprimare pe care socialul o poate atinge. Dacă fiecare veac şi-a despachetat preocupările şi şi-a schimbat ambalajul, Cuvântul lui Dumnezeu a rămas acelaşi. Pe acesta trebuie să-L ascultăm, chiar îmbulzindu-ne. Ascultarea nu este o noţiune abstractă pe care o predăm la şcoală sau o propovăduim de la amvon. Ascultarea este miezul lucrurilor nevăzute şi esenţa voinţei. Limba fiecărui popor, prin mesajul şi prin uzul evanghelic, îşi recapătă sacralitatea. În primul an de pastoraţie, mergând cu icoana, am intrat în casa unei bătrâne şi m-am aşezat pe un scaun. Bătrâna a venit şi m-a întrebat tremurând: „Ce faci taică părinte, ai tăbărât?!“. Nu ştiam că „a tăbărî“ înseamnă şi „a osteni“, „a obosi“. Obosiţi sau nu, este bine să ne tragem sufletul, prin credinţă şi fapte bune, pentru a da năvală, iarăşi, la... Cuvântul lui Dumnezeu, împlinindu-L!