Împărăţia e chemare la cină

Tema cinei împărăteşti apare adesea în Evanghelie şi e asociată de Mântuitorul Hristos cu felul în care omul intră şi se regăseşte în Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea spre Împărăţia care s-a apropiat era permanentă şi, cel mai probabil, ucenicii întrebau adesea cum anume este această Împărăţie despre care vorbeşte Învăţătorul? Pildele care explică nu o împărăţie din altă lume, neînţeleasă de nimeni, ci o stare a sufletului şi a inimii, descifrează tema permanentă a Împărăţiei lui Dumnezeu, numită adesea şi Împărăţia cerurilor, pentru că nu se află în lumea aceasta, nu este precum celelalte împărăţii sau orânduiri socio-politice, din orice timp şi loc ar fi acelea.

Chemarea la cina împărătească înseamnă chemarea omului în raiul pe care l-a pierdut, din care a fugit, de fapt, de bunăvoie şi i-a fost ruşine să ceară iertare, pentru a putea intra acolo din nou. Smerenia pocăinţei, recunoaşterea propriei neputinţe şi cererea milei lui Dumnezeu, singura care poate reda omului demnitatea sa de făptură cerească, sunt cele ce ne pot duce spre cina aceasta împărătească.

Ne putem aminti şi felul în care Dostoievski, în romanul despre fraţii Karamazov, aduce tema cinei de nuntă, de fapt masa de la nunta din Cana Galileii, atunci când relatează visul lui Alioşa, adormit de oboseală lângă sicriul părintelui Zosima, de care era lumea dezamăgită pentru că nu mirosea a mir. Părintele Zosima îi apare lui Alioşa ieşind dintr-o sală de mese, unde se desfăşura nunta din Cana şi îl cheamă pe tânărul bulversat la această nuntă, pentru că „s-a turnat deja vinul cel bun”. După ce se trezeşte, Alioşa este convins că părintele său este în Împărăţia lui Dumnezeu şi se bucură nespus. Cina împărătească, aşa cum vrea orice nuntă să fie, înseamnă chemarea omului la un alt fel de stare: de bucurie şi pace alături de toţi sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu.

Lucrurile care se cer de la omul chemat sunt să lase orgoliul deoparte, să recunoască propria neputinţă de a organiza o astfel de cină şi să accepte să meargă şi să „prânzească” alături de Ziditorul său şi împreună cu sfinţii. Această chemare este adresată tuturor creştinilor care participă la Dumnezeiasca Liturghie prin cuvintele preotului: „Sfintele (care se oferă) sfinţilor!”. Atunci omul, cu toate păcatele lui, ţinând „mintea în iad”, după cum spune Cuviosul Siluan, fără să deznădăjduiască, este chemat să se apropie ca să se curăţească, să se vindece şi să se sfinţească pentru a putea intra la cină în Împărăţie. Trebuie doar să se smerească. Smerenia presupune acceptarea propriei stări de păcătoşenie şi cererea iertării, care se săvârşeşte avându-l pe preot ca martor, dar direct între om şi Dumnezeu.

Când auzim chemarea să ne cercetăm cugetul, să dăm dovadă de smerenie, să recunoaştem că suntem păcătoşi şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne primească la cina pe care ne-o oferă şi la care El stă în mijloc, bucurându-se de toţi cei care stau la masă cu El.