Importanța jurământului religios în viața Bisericii și a statului democratic

Un articol de: Pr. conf. univ. dr. Cosmin Santi - 25 Aprilie 2024

Citește și: Importanța jurământului religios în viața Bisericii și a statului democratic (II)

Instituția jurământului în contemporaneitate rămâne unul dintre pilonii fundamentali ai unor domenii esențiale precum justiția, administrația publică, sănătatea și multe altele, aceasta fiind utilizată și respectată atât în Biserică, cât și în statul democratic. Forme ale jurmântului asertiv sau afirmativ și cel promi­țător au existat întotdeauna în diferite domenii de activitate ale statului și societății umane în general, inclusiv în Biserică. În general, jurământul religios reflectă devotamentul și obligațiile unei persoane față de credința ei și poate implica promisiuni privind respectarea preceptelor și principiilor religioase.

Jurământul are un caracter eminamente religios și sacru, are o dimensiune profundă şi înseamnă a-L lua ca martor pe Dumnezeu, pentru că acesta reprezintă forma prin care se cere şi se primește puterea divină în îndeplinirea unei lucrări greu de înfăptuit cu propriile forțe. Pe de o parte, jurământul reprezintă un act de cult, deoarece cuprinde o reveren­ţă către Dumnezeu, pentru ca el să asigure, să garanteze şi să dezlege o situaţie, acolo unde nouă ne lipsesc mijloacele de a da deplin această asigurare şi a lămuri problema definitiv. Pe de altă parte, jurământul civil sau laic este o declarație solemnă prin care o persoană își asumă anga­ja­mente sau responsabilități în fața statului, a comunității sau a unei organizații, fără a implica neapărat aspecte religioase sau spirituale.

Ambele tipuri de jurăminte au impact asupra societății, contribuind la stabilitatea morală și la respectarea valorilor fundamentale. Jurământul religios și cel laic reprezintă expresii ale angajamentului uman față de valorile creștine și sociale, fie că se bazează pe credința în divinitate sau pe principii laice, aceste jurăminte influențând modul în care oamenii își trăiesc viața și contribuie la construirea unei societăți echitabile și responsabile. În multe juris­dic­ții există opțiuni alternative, precum depunerea unui jurământ secular sau afirmarea solemnă, pentru a ține cont de diversitatea credințelor și a respecta principiul separării dintre sfera religioasă și cea statală. Dezbaterile în acest domeniu continuă să exploreze moduri de a men­ține echilibrul între libertatea religioasă și asigurarea unui sistem juridic accesibil și incluziv pentru toți oamenii.

Astăzi, indiferent că vorbim despre jurământul religios sau de cel laic sau profan, acesta trebuie să respecte câteva elemente importante precum: semnificația solemnă (jurământul este perceput ca un angajament solemn și oficial pe care o persoană îl face pentru a-și îndeplini responsabi­li­tățile și obligațiile în cadrul unei instituții sau într-un anumit domeniu de activitate); legalitate și confor­mi­tate (jurământul este adesea prevăzut de lege sau regulamente speci­fice și este un instrument juridic important pentru a asigura că cei care ocupă funcții sau practică în anumite domenii sunt conștienți de obligațiile lor și sunt angajați în conformitate cu valorile și principiile profesionale); etică și integritate (jurământul este adesea asociat cu promisiunea de a respecta etica și integritatea în exercitarea funcției sau profesiei respective); responsabilitate socială (prin ju­rământ, cei care ocupă anumite po­ziții sau practică în anumite dome­nii își asumă responsabilitatea socială față de comunitatea sau societatea în ansamblu; acest lucru poate include angajamentul de a proteja drepturile și bunăstarea celorlalți sau de a acționa în conformitate cu standardele etice, morale și profesionale); continuă relevanță și adaptare (instituția jurământului în contemporaneitate este supusă unor procese continue de revizuire și adaptare pentru a ține pasul cu schimbă­rile în societate, tehnologie și valorile culturale; astfel, texte și conținuturi ale jurământului pot fi actualizate ți­nându-se cont de drepturile și li­ber­tățile fundamentale ale omului, însă trebuie avut în vedere armonizarea textului cu raportarea la divinitate și la sacralitatea actului de de­punere); sancțiuni și consecințe (încălcarea jurământului poate avea consecințe legale sau profesionale grave, inclusiv retragerea licenței sau sancțiuni disciplinare, dar și con­secințe morale și personale, la nivelul propriei conștiințe, iar acest lucru subliniază importanța respectării an­gajamentului făcut prin jurământ).

Însă, când privim sacralitatea jurământului, ca expresie a voinței divine, observăm că întotdeauna orice lucrare de maximă importanță și de mare responsabilitate a început cu binecuvântarea lui Dumnezeu și prin depunerea unui jurământ sau angajament de asumare din partea celui învestit cu puterea de a exercita o funcție, o misiune sau o slujire. Jurământul a fost un puternic mijloc de dovedire pe care l-au întrebuințat strămoșii noștri cu foarte multă aten­ție, seriozitate și cu mare încredere, că tot ceea ce spune cineva sub prestare de jurământ reprezintă adevărul.

Încă din antichitate, jurământul a oferit garanția sacrului. În Grecia clasică și elenistică, poporul și, mai ales, reprezentanții lor au depus un jurământ față de tratate. La Roma, un preot specializat depunea jurământul în numele poporului roman. Jurământul promisoric şi asertoric avea un caracter pronunţat religios, iar valoarea jurământului era atât din punct de vedere politic, cât şi juridic. În timpul Evului Mediu, jurământul a jucat un rol central în spațiul public. Această formă de angajament înaintea divinității și a poporului stabilea puterea, autoritatea normativă și relațiile sociale. Regii și împărații, în timpul încoronării sau înscăunării, ducii din momentul succesiunii, ca și diferiții demnitari la intrarea în funcție în anumite orașe, jurau să păstreze pacea și dreptatea sau binele public.

Jurământul a fost utilizat și practicat frecvent în perioada veterotestamentară, Însuși Dumnezeu făcând jurământ lui Avraam, drept răsplată pentru iubirea și credința sa puternică, atunci când a hotărât să aducă jertfă pe fiul său Isaac: „Juratu- M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine. De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facerea 22, 16-18). Dar, pe lângă aspectul acesta de promisiune și angajament al jurământului, tot în Vechiul Testament regăsim și jurământul judiciar care avea în vedere aflarea adevărului asupra anumitor fapte comise. De exemplu, dacă între două persoane plana suspiciunea de furt, adevărul se stabilea prin jurământ (Ieșirea 22, 10-12), ulterior jurământul primind și o formă obligatorie, fiind prezentat drept poruncă divină prin Moise: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti, de El să te lipeşti şi pe numele Lui să te juri” (Deuteronomul 6, 13). Totodată, jurământul este invocat ca formă de cult prin rugăciunea regelui Solomon la sfințirea templului din Ierusalim (3 Regi 8, 30-32), iar prin cuvintele profetului Isaia, importanța, sfințenia și desăvârșirea jurământului primesc lumină, acesta subliniind în profețiile mesianice că jurământul va fi folosit și după venirea lui Mesia în lume (Isaia 45, 23), în timp ce profetul Ieremia oferă recomandările necesare în vederea rostirii jurământului sacru, care trebuie să se facă cu onestitate, solemnitate și judecată (Ieremia 4, 2), jurământul fals sau sperjurul fiind interzis cu desăvârșire (Leviticul 19, 12).

În Noul Testament, care desăvâr­șeș­te Legea veche, jurământul pri­mește lumina Revelației absolute, fiind practicat cu mai multă pru­dență, și în general, în situații-limită sau extreme. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel îşi încredinţa cititorii că le scrie în frica lui Dumnezeu, folosind des expresia: „martor îmi este Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2, 5; Filipeni 4, 8; 2 Corinteni 1, 23). Deşi, prin formulare, expresia nu pare a fi specifică unui jurământ, totuși, aceasta întărea spusele Apostolului Neamurilor, fiindcă chema în ajutor ca martor pe Dumnezeu, în fapt, având puterea unui jurământ religios. Deși Mântuitorul Hristos a atras atenția asupra utilizării jurământului în Predica de pe Munte (Matei 5, 33-37), El îi acuza pe cei care desconsiderau jurământul făcut pe templu, pe altar, arătând că acestea, în definitiv, nu sunt decât forme de cinstire a lui Dumnezeu şi, ca atare, şi jurămintele făcute pe templu şi altar devin tot atât de obligatorii, ca şi cele făcute pe numele lui Dumnezeu. Ele sunt obligatorii, pentru că nimic nu există în absolută independenţă de Dumnezeu, ci toate depind de El. Prin cuvintele: „Să nu vă juraţi nicidecum”, Mântuitorul nu afirmă că orice jurământ este rău şi interzis, ci că jurământul trebuie făcut cu seriozitate, cu maximă responsabilitate, cu măsură şi numai atunci când este absolut necesar.