Importanța jurământului religios în viața Bisericii și a statului democratic (II)

Citește și: Importanța jurământului religios în viața Bisericii și a statului democratic

Normalitatea este afirmarea adevărului fără jurământ, însă pentru asigurarea integrității și mărturisirii adevărului este nevoie să intervină jurământul (făgăduința). Idealul sfințeniei se confruntă cu realitatea păcatelor și, întrucât Împărăția lui Dumnezeu nu este deplină în această lume, diavolul, tatăl minciunii și stăpânitorul acestei lumi (Ioan 8, 44; 14, 30), îl determină pe om să folosească minciuna și înșelă­ciunea împotriva adevărului și dreptății.

Astfel, jurământul este considerat un mijloc de cercetare pentru aflarea adevărului, iar funcția lui constă în recunoașterea lui Dumnezeu ca martor al conștiinței depline, de a nu ascunde nimic. El reprezintă, totodată, tendinţa conlucrării dintre justiţia divină şi justiţia omenească, semn al intervenţiei providenței Creatorului în lucrarea omului (acțiune teandrică și sinergică, realizată prin conlucrarea dintre Dumnezeu și om, Chip al Creatorului său). Jurământul reprezintă un act de cult, deoarece cuprinde o reverenţă către Dumnezeu, iar jurământul devine, după rugăciune, un moment divin, prin care cel care jură întemeiază o relaţie cu Dumnezeu. Această relaţie se face în prezenţa sacerdotului, iar locul cel mai potrivit pentru săvârșirea lui este lăcașul de cult sau biserica. Prin rostirea textului jurământului de către preot, prin săvârșirea lui de către cel ce jură cu mâna pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, acesta primește o mai mare încărcătură emoţională și duhovnicească, acordându-i-se astfel toată atenția, importanța și solemnitatea cuvenite.

Așadar, nu ne putem închipui viaţa din societatea actuală fără jurământ, din moment ce admiterea în anumite domenii profesionale nu se poate face fără a jura fidelitate şi fără a respecta o anumită etică, morală și deontologie. Se fundamentează pe jurământ intrarea în rândul medicilor, al magistraților, dar şi militarii și politicienii depun jurământul de credinţă faţă de neam și țară, în timp ce martorii la diverse procese îşi depun mărturiile tot sub jurământ. Astăzi, în societatea din ce în ce mai secularizată, problema utilizării jurământului trece de planul strict teologic şi se uneşte, inevitabil, cu cel al libertăţii cetăţenilor, făcând posibil ca toți cei ce doresc să nu depună jurăminte care să-L implice pe Dumnezeu şi Sfânta Scriptură să poată depune la învestitura în funcţie sau în instanțele de judecată aşa-numitul jurământ civil, care invocă onoarea şi conştiinţa celui care jură, pierzându-se astfel esența și scopul jurământului religios.

Justiția folosește instituția jurământului, întrucât mizează pe faptul că atât latura religioasă, cât și cea socială sunt părți constitutive și ontologice ale ființei umane. Potrivit acestor considerente, jurământul a fost privit nu numai ca un act religios sau strict juridic, ci și ca un ins­trument necesar reali­tăților și cerințelor societății ome­nești. Drept care legitimitatea jurământului constă în recursul la religie pentru necesitățile ordinii publice dintr-un stat, pentru că un om religios crede și simte pentru adevăr și dreptate, potrivit cuvântului scripturistic: „Dumnezeu, voind să arate şi mai mult moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul” (Evrei 6, 17).

În viața statului contemporan depun jurământ de credință public demnitarii, președintele țării, membrii Guvernului, ai Parlamentului, cei din administrația centrală și locală, precum și membri ai Corpului diplomatic și consular al României. De asemenea, instituția jurământului o regăsim dintotdeauna în serviciul militar, acesta fiind un act de conştiinţă morală şi de totală libertate şi decizie, depus atât de cadrele militare ce activează în serviciul de apărare a patriei, cât și de elevii și studenții școlilor militare și de poliție din România. De asemenea, jurământul medicilor, inclusiv al absolvenților școlilor de medicină, cunoscut sub numele de Jurământul lui Hippocrate, este un jurământ profesional, mai mult un cod de etică, considerat piatra fundamentală pe care se bazează profesia medicală şi în zilele noastre, însă fără a prezenta implicații religioase și juridice, ci reprezentând cel mult o declarație publică, un ceremonial solemn în slujba țării, a omului și a propriei conștiințe.

În viața eclesială, jurământul a fost existent dintotdeauna, Biserica folosindu-l în diverse și multiple direcții și momente importante. Absolvenţii şcolilor teologice, licenţiaţii, masteranzii și doctorii în teologie depun jurământ în Biserică, cu mâna dreaptă pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, că vor păzi și vor propovădui toată viaţa învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. De asemenea, candidații la preoție depun o mărturisire-jurământ, o declarație publică, în momentul în care sunt hirotoniţi de către chiriarh, iar un angajament-jurământ sau act de onestitate şi fidelitate trebuie depus la momentul angajării sau învestirii într-o responsabilitate în Biserica Ortodoxă Română de întregul personal cu funcţii de conducere sau execuţie din Patriarhia Română, de la centrele eparhiale, protopopiate, parohii, mănăstiri, asociaţii şi fundaţii bisericeşti, precum şi persoanele nesalarizate care utilizează sau administrează bunuri bisericeşti (epitropii, consilierii parohiali şi voluntarii). Mai întâlnim depunerea jurământului în procesul de judecată bisericească de la Consistoriile eclesiale, înainte de depoziția martorului, pentru a-l responsabiliza pe acesta, de a apela la conștiința lui, dorindu-se astfel risipirea îndoielii de mărturie mincinoasă, precum și ascunderea sau omiterea adevărului.

Strâns legat de jurământ este și încălcarea acestuia (sperjurul), pentru că teama care îl constrânge pe individ în momentul jurământului nu este reprezentată doar de pedepsele pământești, ci mai ales de cele divine, sperjurul fiind calificat drept un păcat de moarte (can. 25 Ap., can. 64, 82 Sf. Vasile cel Mare). Cu timpul, odată cu secularizarea jurământului, s-a dezvoltat mai mult latura penală de pedepsire a celui ce săvârșește sperjurul (art. 273 Codul penal al României), în detrimentul raportării la divinitate, prin conștientizarea stării de păcat. Așadar, jurământul fals este un mare păcat săvârșit nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și înaintea oamenilor, pentru că răul comis împotriva acestora este, de cele mai multe ori, ireparabil. Fericitul Augustin zice: „De jurământ să te ferești cât poți, nu pentru că este un păcat a jura drept, ci pentru că este un păcat foarte greu a jura fals, în care cade mai repede cel care are obiceiul de a jura”.

Prin urmare, Biserica Ortodoxă a practicat și practică jurământul în mod solemn, în cadrul comu­nității eclesiale şi cu asistenţa ierarhiei bisericeşti, ca o legătură spirituală și morală profundă asumată de cler și credincioși față de Dumnezeu și Biserică. Dacă jurământul religios are o dimensiune spirituală și transcendentă, jurământul laic este legat mai degrabă de aspectele practice ale vieții civile sau profesionale, ambele având importanța lor deosebită în jurisdicția specifică și menirea să reflecte angajamentul și responsabilitatea persoanei. Instituția jurământului în contemporaneitate rămâne o componentă esențială a diverselor domenii profesionale și institu­ționale, oferind un cadru solemn și oficial pentru angajarea în responsabilități și obligații, cu accent pe etică, integritate și responsabilitate socială și morală.