În agricultură trebuie un alt fel de calcul

Pe la jumătatea anilor '90, am aflat că tatăl meu suferea de o boală necruţătoare. Doctorii nu mai puteau decât să-l ţină sub control. Cum, periodic, îl duceam la Fundeni, într-una din aceste întâlniri, am pus piciorul în prag. Când venea la mine acasă, îl examinam cu coada ochiului, dar destul de atent. Mirosea uşor fie a gunoi, fie a sudoare de cal. Avea acasă gospodărie mare, cal, vacă, oi şi câteva hectare de pământ. Muncea zi lumină. Pe lângă asta, administra cam cel mai mare magazin din sat. Râdeam uneori cu el, căci, la 70 de ani, ştia pe de rost toate preţurile, de la ciment şi cuie până la tot felul de sortimente de lenjerie. Şi chiar când îşi descoperise boala, nu numai că nu făcuse pasul înapoi, ba îşi reparase casa, cerând să i se instaleze o baie cu duş. Însă lucrurile nu mai puteau merge în acest ritm.

L-am luat uşor. Îl ştiam bine instalat în calculele lui. Calcule care ţin de o bună economie a vieţii, în felul ţăranului trecut prin comunism, ţăran care îşi acutizase mefienţa. Acum, nu natura îl punea cel mai des pe gânduri, ci meteorologia socialului accidentat din ultimii 50 de ani. Am încercat să-l aduc la zi cu managementul agriculturii. Tocmai intrasem în Uniunea Europeană şi începuseră campaniile de informare pentru diferite programe de finanţare a fermelor moderne. El urmărea la sânge aceste politici, însă rămânea neclintit pe calea lui. Ca o locomotivă cu aburi, care întinerea tocmai prin felul cum îi era admirată frumuseţea, o frumuseţe ce venea din timpuri împăcate. I-am făcut un calcul al lucrărilor la pământ, după cheltuielile pe care mi le dictase el. Nu mai vorbeam de plata muncii lui, ci luam în seamă folosirea utilajelor pe care nu le deţinea. În ultimii ani, ieşise numai în pierdere, după acest calcul. Băgase în pământ şi banii din pensia de la CAP. Câştiga de la magazin şi din vânzarea vacilor şi a mânjilor. Oile intraseră într-un total faliment de mult. Tot satul meu se afla, de fapt, în faliment. Lunar, statul, prin ajutoare şi pensii, aducea în acea comunitate cam două miliarde de lei vechi. Din sat, însă, nu ieşea mai nimic. Oamenii cumpărau de toate, de la franzele calde până la cartofi şi fasole. Cumpărau şi de la magazinul aprovizionat de tata. Calculele, pentru mine, erau clare. În câţiva ani, satul, cu cele 2.500 ha de pământ arabil, ca să supravieţuiască din venituri proprii, trebuia să ajungă la maximum 50 de ferme moderne, lucrate de tot atâtea familii. În 1989, satul avea cam 1.000 de familii. După toate aceste argumente economice necruţătoare, i-am spus pe şleau: Omule, renunţă la oi, la vaci, la cal, la pământ, te omori degeaba! Nu era un om repezit, aşa că m-a lăsat să-i mai fac asemenea calcule încă vreo doi ani. Însă, o dată, când boala chiar îl pusese pe gânduri, cu ochii pierduţi într-o înţelepciune ciudată, mi-a spus: Eu am altfel de calcule. Apoi m-a făcut doar să înţeleg câteva chestiuni de psihologie. Ştia că asemenea argumente, ca şi cele economice, mă orbeau de plăcere. M-a făcut, astfel, uşor să înţeleg că munca lui îi antrena psihicul, îi ţinea tonusul muşchilor sufleteşti. Nu arunci, deci, nici un ban pe fereastră, părea să-mi spună. A muncit până în ultimele zile, când abia se mai ţinea pe picioare. Boala şi-a arătat faţa rea prin ianuarie. Îmi spunea că, dacă ajunge la muncile de primăvară, va mai trăi un an. A murit la sfârşitul lui martie, însă vorba lui despre un alt fel de calcul, ce trebuie făcut cu agricultura satelor noastre, stă în picioare. Cred asta din ce în ce mai mult. Mai ales după această criză financiară, care a răsturnat mai toate calculele economiei moderne.