„În biserici se păstrează amintirea trecutului nostru”

În 2016 se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga (5 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940). Istoric, scriitor, om politic, profesor universitar și membru titular al Academiei Române, rămâne pentru posteritate drept una dintre cele mai luminate minți pe care le-a dat țara noastră. La ceas aniversar, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei „Carol I”, care a inițiat un proiect de restituire a operei lui Nicolae Iorga, pentru a-l readuce în conștiința tinerei generații.

 Domnule profesor Ionel Cândea, ce rezonanță are pentru un istoric numele lui Nicolae Iorga?

Pentru orice istoric român sau străin din spațiul european sau din alte colțuri ale lumii, numele lui Nicolae Iorga este unul de mare și copleșitor prestigiu. Oricum am dori să‑l privim, el continuă, după trei sferturi de veac de posteritate, să rămână un adevărat pisc al cercetării istorice naționale și europene. Să ne amintim că George Călinescu spunea despre Mihai Eminescu că, „fiind foarte român, el este universal”. Adâncind istoria românilor ca nimeni altul, întotdeauna în relație strânsă cu istoria europeană și universală, Nicolae Iorga rămâne cel mai mare istoric român și un neegalat istoric european.

Iorga, „istoricul total care a sorbit apa tuturor”, cum îl numea George Călinescu, reprezintă, în același timp, unul dintre cei mai însemnați recuperatori din istoria culturii noastre. El nu poate fi asemuit decât cu Dimitrie Cantemir și Bogdan Petriceicu Hasdeu, dar cu o operă mult mai întinsă și mai adâncă în semni­ficația sa. Statistic, cu peste 1.000 de volume scrise și apărute și peste 30.000 de articole și studii (a se vedea Barbu Theodorescu, „Bibliografia operei lui N. Iorga”, București, 1976), Nicolae Iorga reprezintă o adevărată for­ță a creației românești și europene de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și până la jumătatea secolului XX.

Să amintim doar două titluri care îl recomandă oricând și oriunde în câmpul istoriografiei naționale și universale: „Istoria românilor”, începută pentru seria   Gotha a lui Karl Lamprecht - continuată apoi cu sinteza în zece volume (11 tomuri) din anii 1936‑1939 - și „Geschichte des Osmanischen Reiches” (în cinci volume) tot pentru seria „Istoria statelor europene”, condusă de același prestigios istoric german. Mai adaug faptul că turcii, recent, au tradus integral cele cinci volume, un total de 3.355 de pagini, în vreme ce istoriografia și cultura națională n‑au făcut același lucru pentru acest moment al istoriei universale. Începând din anul 2016, Muzeul Brăilei „Carol I” și Editura Istros își vor asuma această misiune pentru ca tânăra generație să‑l cunoască și mai bine pe Nicolae Iorga.

Prezența lui N. Iorga în cultura română este una masivă, recuperatoare și dătătoare totodată de identitate românească autentică.

Prin activitatea sa de cercetare și‑a câștigat un binemeritat nume în panteonul istoriei și culturii române. Ce a însemnat pre­zența sa în societatea românească din prima parte a secolului XX?

Societatea românească și România din prima parte a secolului XX îi datorează lui Iorga ridicarea cugetului național, a conștiinței naționale românești la acel grad de înțelegere a trecutului românesc ce nu putea fi desăvârșit decât prin unirea cu românii de lângă Vechiul Regat într‑un singur stat. Să ne amintim rolul uriaș al lui Nicolae Iorga în Parlamentul refugiat la Iași din toamna lui 1916 și să spunem generației de astăzi și de mâine că soldații așteptau în tranșee ziarul „Nea­mul Românesc”, scris de el aproape în întregime, mai mult decât rația zilnică de hrană. „În­vățătorul neamului” - astfel a fost perceput Iorga în anii de până la Războiul Întregirii noastre - și la fel a rămas în stima și respectul gene­rațiilor care au venit apoi.

Adevărat „om‑instituție”, prin puterea cuvântului și a exemplului său, Nicolae Iorga a dinamizat viața culturală și științifică de la noi, așezând munca la locul de cinste ce i se cuvenea într‑o societate mereu criticată de savant din această perspectivă. „În viață pierdem ani, iar la moarte mai cerșim o clipă” avea să repete cel care, fără odihnă, în cultul muncii pentru ai săi, a scris sute de volume și mii de studii, concomitent cu o tumultuoasă participare la viața politică a României Întregite de după 1918.

În interiorul țării și dincolo de fruntariile ei, numele lui Nicolae Iorga a fost mereu asociat cu România, cu inteligența și specificul unui neam ales, „apt pentru cea mai înaltă cultură, dar silit a trăi de la o băjenie la alta”, cum singur avea să o spună în vara anului 1940, în preajma teribilei sale morți.

 În calitate de conducător al Comisiei Monumentelor Istorice, Nicolae Iorga străbătea țara în lung și în lat, salvând, de multe ori, clădiri reprezentative, majoritatea eclesiastice. Cât de important este aportul său la salvgardarea patrimoniului național și bisericesc?

Este adevărat! Din 1919 și până în 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga s‑a aflat în fruntea Comisiunii Monumentelor Istorice, luptând - acesta este cuvântul potrivit - pentru salvarea patrimoniului cultural național, a­tunci ca și acum, în proporție de 90% bisericesc. Ca nimeni altul, a străbătut cu piciorul sate și orașe, cetăți și mănăstiri, multe în ruină, fiind adânc convins de necesitatea cunoașterii directe a monumentelor noastre, a semni­ficației lor profunde pentru spiritualitatea noastră românească și europeană. Iată de pildă cuvintele marelui istoric din Pre­fața la „Inscripțiile din Bisericile României” (vol. I, 1905): „În bise­rici și mănăstiri se păstrează însă prin slovele săpate în aur și în argint, prin lespezile scrise ce acopăr morminte, prin pomelnice săpate în piatră la altare, prin piatra cu slove așezată deasupra ușilor - amintirea trecutului nostru, care ne este scump, ori de‑a fost bun, ori de‑a fost rău, ori de cuprinde în el mari nenorociri, ori de vădește și câte o clipă de fericire”.

Pornind de la astfel de convingeri, Nicolae Iorga a hotărât să muncească pentru salvarea cu­noașterii și valorificării acestui patrimoniu atât de mult lovit în istoria noastră. De la Turnu Măgurele, unde a înființat un muzeu local, și până în ținutul Botoșa­nilor sau Maramureșului, istoricul a devenit înainte de toate apărătorul acestor locașe, dat fiind uri­așul său prestigiu. A fost convins că munca sa de inventariere, de semnalare și așezare sub scutul legii a vechilor noastre monumente va fi continuată cândva: „Apoi, într‑o zi va veni un așezământ de cultură, va veni un învățat demn, solemn, impunător, vor veni lucrători preciși cari vor pune la cale, cu ce am dat eu (s.n.), ceva mai întins, mai strălucitor decât pot da astăzi. Se vor arăta atunci toate greșe­lile și toate scăderile mele, uitându‑se numai două lucruri: munca mea necruțătoare și inima din care a pornit totdeauna. Dumnezeu îi va ierta poate, eu îi iert dinainte”.

Prin cercetarea arhivelor, Nicolae Iorga a elaborat o operă de neegalat, confirmând faptul că, în țara noastră, istoria națională și cea bisericească s‑au completat armonios. Ce semni­ficație are faptul că cel mai mare istoric român a acordat o importanță atât de mare Bisericii Ortodoxe Române în activitatea sa de cercetător?

De la prima misiune științifică în Occident, cu sprijinul lui Alexandru Odobescu - o bursă de studii în Franța și Germania pe 4 ani, începând cu 15 octombrie 1890 -, Nicolae Iorga a trudit în arhive și biblioteci, aducând pentru ai săi, pentru istoria lor, mărturii excepționale pe care le‑a publicat în zeci de volume de documente. Hurmuzaki, Acte și fragmente, Studii și documente etc. sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute serii, pentru a nu mai vorbi despre valorificarea lor în monografiile sau sintezele pe care le‑a elaborat cu stăruință de‑a lungul anilor.

Istoria Bisericii noastre l‑a preocupat în chip fundamental, dat fiind rolul și rostul acesteia în nașterea și evoluția neamului românesc, pentru care a rămas principalul reazem sufletesc de‑a lungul veacurilor. Sinteze și monografii deopotrivă dau măsura gândirii istoricului în ceea ce privește creația românească sub aspect spiritual, din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt sau a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, până la istoria Bisericii noastre din Ardeal și a rolului acesteia în desăvârșirea unirii românilor.

Acordând o importanță cu totul specială Bisericii Ortodoxe Române în nașterea și evoluția ei pentru români, Nicolae Iorga se situa în miezul unor date și fapte fundamentale care i‑au marcat pe aceștia în drumul străbătut către limanul mântuirii lor.