În descendenţa Sfinţilor Părinţi

Ceea ce impresionează atât de mult pe cititorul textelor filocalice este, pe de o parte, frumuseţea şi profunzimea ideilor lor, iar pe de altă parte, multitudinea de înţelesuri pe care aceştia le-au găsit în cuprinsul Sfintelor Scripturi.

Căci iată, după ce, de-a lungul istoriei creştinismului, s-a vorbit atât de mult şi atât de frumos despre pocăinţă, vine în zilele noastre un teolog precum ieromonahul Rafail Noica şi ne surprinde prin înţelesurile noi pe care le găseşte în legătură cu acestă temă. Mai întâi trebuie spus că părintele Rafail este un vrednic discipol şi continuator al arhimandritului Sofronie, cel care a fost întemeietorul şi stareţul mănăstirii de la Essex, din Anglia. A tradus din cărţile pe care arhimandritul Sofronie le-a scris şi a ţinut mai multe conferinţe care, apoi, adunate într-o carte, au fost publicate sub titlul Cultura Duhului. Din viziunea pe care părintele Rafail o dezvoltă în aceste conferinţe şi din felul în care îşi argumentează ideile şi intuiţiile, se simte influenţa şcolii la care s-a format, aceea de la Mănăstirea Essex. În acelaşi timp însă, din felul în care îşi dezvoltă argumentaţia, dar şi din stilul original şi plăcut, cititorul înţelege că se află în faţa unei personalităţi pe deplin formate, cu o gândire şi o trăire matură, profundă şi responsabilă. Iată, de exemplu, câteva idei şi felul în care sunt ele afirmate în conferinţa intitulată simplu şi direct: Despre pocăinţă: Mai întâi, autorul observă că acest cuvânt, pocăinţă, a devenit „cenuşăreasa“ limbii, fiindcă oamenii nu mai ştiu ce este şi, mai ales, nu mai ştiu să trăiască pocăinţa. Ei, aceia care ar vrea să o trăiască, au redus-o doar la o atitudine morală. Dar a adopta o asemenea atitudine înseamnă doar să respecţi legea morală şi aceasta, atâta cât o poţi face, o faci doar cu raţiunea, fără participarea inimii. Or Iisus ne cere mult mai mult: schimbarea trebuie să se producă din adâncuri, la ea omul trebuie să participe cu întrega lui fiinţă. Totul trebuie să pornească din centrul fiinţei umane care este inima. Aceasta vrea să spună desigur şi Apostolul Pavel atunci când afirmă: şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (I Corinteni, 13, 2). Pocăinţa este, aşa cum arată în continuare părintele Rafail, o călătorie, o lucrare a omului în care „se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu“. Iar acestă călătorie este, se înţelege, ascensională. Urcuşul se face parcurgând cele nouă Fericiri despre care Mântuitorul a vorbit în Predica de pe Munte şi care aproape toate sunt nişte paradoxuri. Dar aceasta este fericirea dumnezeiască, deosebită de cea pământească. Parcurgând o asemenea cale, cunoşti suferinţe şi lacrimi, dar, o dată cu ele, „o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa de mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi, dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă“. Aş mai observa că, după ce ia în discuţie cele nouă Fericiri, părintele Rafail revine la prima dintre ele, considerând-o deosebit de importantă. Numai când am realizat că fără Dumnezeu nu suntem nimic, „nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă“, abia atunci „Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat“. Starea acesta de sărăcie cu duhul, care de fapt este starea de smerenie, trebuie deci păstrată tot timpul, căci, „dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi“. În sfârşit, aş mai aminti că părintele Rafail, preluând afirmaţia pe care au făcut-o Sfinţii Părinţi, numind pocăinţa ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor, aduce, pentru a susţine o asemenea idee, o argumentaţie deosebit de convingătoare şi de o nespusă frumuseţe. Creatorul din domeniul artei lucrează cu ceva din afara lui: culoare, linie, sunet, cuvânt etc. „Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul (…). Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca actorul rolul său în piesă: artificial, că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom deveni“. Pornind de la realitatea altarului pe care atenienii îl închinaseră Dumnezeului Necunoscut, el notează: „Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că Nimic nu cunosc. Socrate a zis: Una ştiu, că nimic nu ştiu (…). Şi asta e desăvârşirea a tot ce este pământesc. Abia după ce omul a ajuns aici, adică la culmea cunoaşterii sale, „poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui“. Abia începând de aici şi mergând pe calea pocăinţei, poate omul ajunge să vadă şi să înţeleagă că aceasta este singura adevărată filosofie, că pocăinţa este ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor.