În dogmatica sa, gândirea Sfinţilor Părinţi este pe primul loc

Numele şi opera părintelui Dumitru Stăniloae se asociază unei restaurări de stil teologic, unei mutaţii în condiţia concretă a teologiei româneşti. Părintele îşi începe itinerarul său teologic sub semnele căutării izvoarelor Ortodoxiei. Această căutare avea să fie stimulată şi de experienţa pe care a avut-o încă de tânăr la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde fusese trimis de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.

Tânărul Dumitru începea să fie frământat de distanţa dintre viaţa creştină pe care o cunoscuse în satul său natal (Vlădeni, Făgăraş) şi teologia academică ce i se propunea de către dascălii săi de la facultate. "Teologia aceasta academică - va mărturisi mai târziu - era un raţionalism. După ce studenţii parcurgeau de mai multe ori manualele şi învăţau toate citatele din fiecare capitol despre dogmă, credeau despre ceea ce au învăţat că era ceva definitiv: nu se putea gândi mai mult despre Dumnezeu; totul fusese spus." Întrebarea tânărului Dumitru era: "Unde era viaţa religioasă a poporului? Cum puteam eu să mă duc în faţa poporului cu aceste definiţii despre Dumnezeu?" Teologia aici era o ştiinţă, cu definiţiile sale metafizice: Dumnezeu neschimbat, omul schimbător. O altă surpriză a avut studiind istoria Bisericii, unde se spunea că în secolul al XIV-lea, la muntele Athos şi în Bizanţ a existat o mare dispută cu privire la călugării care aveau obiceiul să spună fără încetare în inima lor rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", şi care afirmau că astfel pot vedea lumina dumnezeiască, necreată. "Manualul considera această mişcare, precum şi pe Sfântul Grigorie Palama, frecventul ei apărător, drept stranii. Există aşadar o contradicţie între afirmaţiile manualului şi faptul că pe de altă parte acest Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe." Când spaţiul teologic este aliturgic, dogma rămâne un adevăr sec Dogma Bisericii se cultiva într-un spaţiu rupt de comunitatea bisericească, de realitatea istorică, era izolată de viaţă şi de problemele ei, era un fel de "artă pentru artă". Spaţiul universitar teologic era un spaţiu literalmente aliturgic, fapt dovedit de atitudinea faţă de Sfântul Grigorie Palama: pe de-o parte, unul dintre sfinţii de seamă ai Bisericii Ortodoxe, iar pe de altă parte, reprezentantul unei mişcări "stranii" din secolul al XIV-lea. Era o teologie paralelă, fără legătură cu tradiţia autentică şi cu viaţa Bisericii, fără luarea în considerare a tradiţiei mistico-ascetice a Sfinţilor Părinţi. Experienţa din Grecia a părintelui Stăniloae a fost marcată de metoda şi modul de a face teologie inspirate din Occident, unde studiaseră cei mai mulţi dintre profesorii greci. Acesta era atunci modul aproape universal de a face teologie şi nu putem pretinde că ei făceau excepţie. Profesorii Andrutsos şi Diovuniotis "m-au învăţat să dezvolt, prin intermediul unei gândiri raţionale, conţinutul formulelor dogmatice pe care le-am auzit repetate la cursul de dogmatică la Facultatea de Teologie Catolică de la München". Apoi mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis în Germania, pentru a studia istoria Bizanţului. La München, la facultatea unde studia, a făcut cunoştinţă cu teologia dialectică, dar şi cu teologia energiilor divine necreate a Sfântului Grigorie Palama şi a vederii lui Hristos, proprie sihaştrilor, pe care el o apăra. Pentru teologia dogmatică a folosit mai întâi, ca orientare, "Dogmatica" teologului grec Hristu Andrutsos, dar n-a fost pe deplin mulţumit de acest manual. În această "Dogmatică", citea că nu există progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, totul este spus, definit. Atunci s-a întors la textele Sfântului Grigorie Palama şi a tradus două din discursurile "În apărarea sfinţilor sihaştri", făcând un comentariu asupra învăţăturii experienţei luminii divine. A înţeles atunci că orice teologie trebuie să se afle într-o legătură profundă cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, singurii care exprimă într-un mod original şi nealterat învăţătura Bisericii. Astfel a început una dintre cele mai bogate opere de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi în limba română, care se va extinde pe parcursul întregii sale vieţi şi va acoperi cele mai importante opere ale Părinţilor Bisericii. Studiul asupra operei şi personalităţii Sfântului Grigorie se va concretiza prin monografia ştiinţifică "Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama", prima lucrare în literatura teologică românească cu impact în gândirea dogmatică şi în spiritualitatea ortodoxă ascetică şi mistică. Taina persoanei şi a comuniunii Perioada palamită va avea o importanţă profundă în evoluţia teologică a părintelui Dumitru Stăniloae. S-ar putea spune că Sfântul Grigorie Palama, prin sinteza sa teologică patristică, este uşa prin intermediul căreia părintele Dumitru descoperă calea spre adevărata teologie, care izvorăşte din dialogul şi unirea cu Dumnezeu, din experienţa personală a prezenţei şi a energiilor dumnezeieşti în cosmos, în istoria noastră. În distincţia dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile divine necreate, teologul român descoperă rezolvarea distanţei pe care o teologie străină Ortodoxiei o introdusese între Dumnezeu cel transcendent şi lumea creată, între Dumnezeu şi om, şi în final rezolvarea problemei legăturii dintre teologia academică şi viaţa creştină a Bisericii. Prin Sfântul Grigorie Palama s-a relevat profunzimea autenticei înţelegeri a lui Dumnezeu şi căldura vieţii întru El. Părintele spune: "Gândirea Părinţilor este nemuritoare; ei sunt primii care au descoperit, plecând de la Evanghelie, taina veşnică a persoanei şi comuniunii." Viziunea ontologică despre persoană a fost expusă de părintele Stăniloae în lucrarea sa ,,Iisus Hristos sau restaurarea omului". Comuniunea omului cu Dumnezeul Cel în Treime închinat îşi are începutul în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, şi numai în El se realizează concret şi dinamic, prin lucrarea Duhului Sfânt în comunitatea Trupului lui Hristos, Biserica. Părintele aprofundează legătura ce există între dogma Sfintei Treimi şi dogma unirii ipostatice a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Iisus Hristos. Întrebarea pe care şi-a pus-o mai departe teologul a fost: cum poate omul să ajungă la unirea cu Dumnezeu? Această întrebare l-a condus pe părintele Dumitru Stăniloae la un alt capitol al strădaniilor sale teologice: traducerea şi editarea Filocaliei în limba română. Până în anul 1948, a editat primele patru volume ale Filocaliei în limba română, cu adaosuri şi note. Crearea Filocaliei în limba română a demonstrat primordialitatea spiritualităţii în studiile teologice, acolo unde gândirea apuseană, care predominase în spaţiul teologic universitar, diluase înţelesul şi limitase spaţiul spiritualităţii. Este o ediţie a Filocaliei cu profunde comentarii în subpagină, urmărind textul Sfinţilor Părinţi cu acrivie, dar discutând problemele pe care le puneau diferitele curente ale culturii secolului al XX-lea. În linii mari, Filocalia este o restaurare a marii tradiţii a izvoarelor patristice. Filocalia şi cursul de ascetică şi mistică susţinut la Catedra sistematică până în anul 1949 nu sunt altceva decât aducerea tezaurului patristic în dezbaterea zilelor noastre "astfel încât ele să nu pară anacronice, ci dimpotrivă, de o neslăbită eficacitate". Prezenţa teologiei Sfântului Grigorie Palama în manualul pentru institutele teologice se datorează părintelui Dumitru Stăniloae, al cărui nume nu este menţionat între autori deoarece la apariţia sa teologul român se afla în închisorile comuniste. Majoritatea teologilor străini care analizează receptarea teologiei Sfântului Grigorie Palama în secolul al XX-lea ignoră prezenţa acestei teologii în manualul din anul 1958, în plină epocă de dictatură comunistă şi de prigoană a Bisericii. După retragerea sa de la catedră, publică "Teologia Dogmatică" în 3 volume, în care părăseşte "metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziţii abstracte de interes pur teoretic" şi îşi propune "să descopere semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţieze adevărul lor în corespondenţă cu trebuinţele adânci ale sufletului, care îşi caută mântuirea". Părintele va releva semnificaţiile duhovniceşti ale dogmaticii, spiritualităţii şi liturghiei ortodoxe. Atât în centrul dogmaticii, cât şi al misticii, precum şi al liturghiei ortodoxe, se află Taina Sfintei Treimi. Astfel, teologia dogmatică ne prezintă Sfânta Treime ca structura supremei iubiri, ascetica şi mistica ne înfăţişează modul concret prin care credinciosul urcă spre experienţa vederii nemijlocite a slavei Sfintei Treimi, iar Sfânta Liturghie ne arată felul în care urcuşul personal al credinciosului este susţinut de urcuşul liturgic comunitar al întregii Biserici spre Împărăţia Sfintei Treimi. În operele sale "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu" şi "Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă", părintele arată implicaţiile trinitare ale antropologiei, care fac din persoana umană în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii un chip creat şi nemuritor al Sfintei Treimi. Semnificativ este faptul că ultima lucrare publică a părintelui este intitulată "Sfânta Treime sau La început a fost iubirea", care constituie epilogul întregii sale opere.