„În Duhul suntem renăscuţi împreună cu Hristos la o nouă viaţă“

Părinţii Bisericii afirmă că Duhul Sfânt se pogoară peste umanitatea îndumnezeită a lui Hristos aşa cum se „odihneşte“ în Fiul din veşnicie. Aşa se pogoară şi se odihneşte în cei care cred Logosului întrupat, dându-le posibilitatea să rămână în comuniunea cu Hristos, îndumnezeindu-se. Omul este văzut de Sfântul Pavel ca „templu al Duhului Sfânt“. Fără Duhul nu putem vedea pe Fiul, iar fără Fiul nu putem cunoaşte pe Tatăl.

Părinţii Bisericii afirmă că Duhul Sfânt se pogoară peste umanitatea îndumnezeită a lui Hristos aşa cum se „odihneşte“ în Fiul din veşnicie. Aşa se pogoară şi se odihneşte în cei care cred Logosului întrupat, dându-le posibilitatea să rămână în comuniunea cu Hristos, îndumnezeindu-se. Omul este văzut de Sfântul Pavel ca „templu al Duhului Sfânt“. Fără Duhul nu putem vedea pe Fiul, iar fără Fiul nu putem cunoaşte pe Tatăl.

În Vechiul Testament,  con­ceptul de duh (rűah în limba ebraică) sur­prin­­dea existenţa unei pu­teri supranaturale, care vine de la Dumnezeu, pe care Dum­nezeu a insuflat-o omului (Fac. 2, 7), fiind sinonim cu nefeş, suflet. Câteodată în Scriptură es­te dificil a distinge între Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului. În­tre cele două există o distinc­ţie, primul termen definind re­la­ţia directă, duhovnicească a o­mului cu Dumnezeu, cel de-al doi­lea viaţa biopsihică a omului. Sfântul Apostol Pavel va fa­ce distincţia între oameni tru­peşti şi oameni duhovniceşti.

Tot în Legea Veche există o re­­laţie profundă între dabar (cu­vânt) şi rűah (suflare, vânt, duh), relaţie pe care teologii or­to­docşi o văd ca şi relaţie între Per­soana Fiului şi Persoana Du­hului. Între Persoana Fiului (Cu­vântului) şi a Duhului exis­tă o interrelaţie şi condiţionare re­ciprocă, „Cuvântul lui Dum­nezeu revarsă şi transmite Du­hul Sfânt, dar şi invers, Cu­vân­tul este revărsat şi transmis de că­tre Duhul. Cuvântul, prin de­finiţie, Se întrupează, în timp ce Duhul, tot prin de­fi­ni­ţie, întrupează“. În ceea ce pri­veş­te creaţia întâlnim o „simul­ta­­neitate“ şi o „complementari­ta­­te“ a Cuvântului şi a Du­hu­lui, rűah fiind de genul feminin, ceea ce indică capacitatea Du­hului de a fecunda materia, dar şi starea persoanei umane în ordinea unei noi vieţi, du­hov­niceşti. Această idee este dez­voltată mai târziu de Sfân­tul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la Fa­cere, dar şi de Sfântul Efrem Si­rul şi întreaga tradiţie siri­a­nă. Creaţia întreagă are prin a­cest aspect nu numai o dimen­si­u­ne hristologică, ca operă a Lo­gosului prin care toate s-au fă­cut, ci şi o dimensiune profund pnevmatologică. Această di­mensiune pnevmatologică a cre­a­ţiei revelează de fapt pre­zen­ţa Duhului Sfânt în creaţie, pre­zenţă care implică transfi­gu­­rarea tainică a ei care se va de­săvârşi în eshaton.

Prezenţa Duhului Sfânt în Legea Nouă

Dacă în Vechiul Testament Du­hul pregăteşte venirea Fiu­lui, în Noul Testament, Fiul pre­găteşte pogorârea Duhului prin care Fiul va fi prezent în Bi­serică şi lume până la a doua Sa venire întru slavă.

Întreaga viaţă a lui Iisus Hris­tos este o viaţă plină de Du­hul Sfânt. La Întruparea Cu­vântului, Duhul este pre­zent şi lucrător, la Botezul lui Hris­tos în Iordan, Duhul care pur­cede din Tatăl şi se odih­neş­te în Fiul se revelează, co­bo­rân­du-Se peste umanitatea lui Hris­tos, miruind-o, şi astfel se va odihni şi peste cei care cred în Hris­tos. Pe Tabor prezenţa Du­hu­lui este evidenţiată de no­rul lu­minos, aşa cum prezenţa Du­hu­lui este evidentă şi în Pa­timi, Moarte, Înviere, Înălţare. Hris­tos Se înalţă cu trupul în­viat şi transfigurat la cer, de-a dreap­ta Tatălui, iar Duhul Se po­goară pentru a-L face pre­zent pe Hristos în Biserică şi lu­me până la sfârşitul vea­cu­ri­lor. Hristos şi Duhul „sunt cele do­u­ă Persoane care efectuează îm­preună şi actualizează în mod solidar toată Revelaţia şi e­ficienţa ei până la sfârşitul lumii (…). Între Cuvântul şi Du­hul Sfânt există o reciprocitate con­tinuă a revelării şi ambii îm­plinesc o revelare comună a Ta­tălui şi o spiritualizare co­mu­­nă a creaţiei. Niciodată Cu­vân­tul nu e lipsit de Duhul, Ca­re ne face să primim pe Cu­vân­tul, şi nici Duhul Sfânt de Cu­vân­tul cu Care ne uneşte tot mai mult. Dar fiecare din cei doi are poziţia proprie, în ac­ţi­u­nea revelatoare, conform po­zi­ţiei din viaţa internă a Sfintei Tre­imi“. Astfel, putem vorbi de re­­laţia reciprocă dintre Hristos şi Duhul în întreaga iconomie a mân­tuirii omului, teologii or­to­docşi vorbind despre această re­ciprocitate şi în cultul şi spi­ri­­tualitatea Bisericii, în Li­tur­ghie.

Lucrarea Duhului zideşte Biserica-Trup al lui Hristos

Pogorârea Duhului Sfânt la Cinci­zecime este scopul ultim al iconomiei Treimii. Prezenţa Du­hului în viaţa comunităţilor creş­tine este o realitate. Fără Du­hul Sfânt, prezenţa lui Hris­tos nu poate fi realizată, Bi­se­ri­ca fiind „dialogul lui Dumnezeu cu credincioşii prin Hristos în Du­hul Sfânt“ sau „Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei care cred“, Bi­serica având misiunea de a „păs­tra prin Duhul Sfânt re­ve­la­­ţia împlinită în Hristos“. Lu­cra­rea Duhului în viaţa Bise­ri­cii este legată de Taine, prin Tai­ne lucrarea Duhului zideşte Bi­serica-Trup al lui Hristos. În Tai­ne, oamenii participă la Tai­na lui Hristos în Duhul Sfânt. Primind prin ungere pe­ce­tea Duhului Sfânt, suntem în­corporaţi sacramental în Tai­na lui Hristos, tre­când în mod re­al de la moarte la viaţă, de la ce­ea ce este trupesc la ceea ce es­te duhovnicesc în vederea în­dum­nezeirii. Du­hul Sfânt este Du­hul comuniunii, comunita­tea cere în Litur­ghie să se u­neas­­că în acelaşi Duh prezent în Trupul lui Hris­tos, Biserica.

Părinţii Bisericii au afirmat dum­nezeirea Duhului Sfânt fă­când distincţia între creatură şi Cre­a­tor, între creat şi necreat. Du­hul Sfânt nu este o creatură, ci Persoană a Treimii, Care ră­mâ­ne cumva ascunsă, tainică, în însăşi modul revelării Sale. Sfân­­tul Vasile afirmă egalita­tea Persoanelor Treimice şi ra­por­­­tul lor cu făpturile subli­ni­ind faptul că această învă­ţă­tu­ră se întâlneşte practic în cultul B­isericii, mai ales în dimen­siu­nea de viaţă a Tainei Bote­zu­lui.

Duhul Sfânt şi Tainele Bisericii

Teologia patristică a afirmat fap­tul că Duhul Sfânt este pre­zent în creaţie şi invocat în ace­laşi timp pentru a înnoi conti­nuu creaţia până la transfigu­ra­­rea ei finală. Apa, untdelemnul, mirul, pâinea şi vinul adu­se la Altar sunt pnevmatizate, de­venind nu numai pre­în­chi­pu­iri ale zilei a opta, ci şi mijloace de sfinţire a oamenilor în vede­rea transfigurării lor. Teologia or­todoxă acordă o însemnătate m­ajoră epiclezei Sfântului Duh, pe care nu o reduce punc­tu­­al doar la momentul preface­rii daru­rilor, ci o vede extinsă în mod complex la întregul e­ve­ni­ment al Bisericii şi la ieşirea mi­sionară a Bisericii în lume. Toa­te Tainele au propria lor e­pi­­cleză. Dar Liturghia nu re­zi­dă doar în sfinţirea darurilor, ci şi în sfinţirea credincioşilor, Du­hul Sfânt fiind invocat pentru a se pogorî şi peste Cinsti­te­le Daruri, şi peste cei aflaţi în Bi­­serică. Astfel, Duhul preface nu numai pâinea şi vinul în Tru­pul şi Sângele lui Hristos, ci şi viaţa credincioşilor o transfi­gu­rează. Dacă în Botez suntem re­născuţi în Duhul împreună cu Hristos la o nouă viaţă - Du­hul Sfânt fiind Duhul înfierii -, în Mirungere primim darurile Du­hului Sfânt, pentru a putea creş­te în viaţa duhovnicească, un­gerea cu Sfântul Mir indi­când prezenţa personală a Du­hu­lui, lucrător în fiecare Taină a Bisericii.