În joi sara, după cină...

Cândva, demult, pe la începutul anilor 1970, am receptat și am învățat pe de rost o „colindă de Paști” (chiar așa o numea mama) din părțile Gherlei, de pe „câmpia” (este, de fapt, un podiș) de nord a Transilvaniei, dintr-un sat fost de iobagi, de pe moșiile care, în jur de 1250-1300, intraseră în stăpânirea familiei nobiliare „Wass de Țaga”. Care versuri sunau, în graiul local, așa: În joi sara, după cină,/ Iisus s-au dus în grădină/ Și Iisus s-au dus în susŭ,/ Plângând în jărunți s-au pusŭ/ Și-au spusŭ: „Iubite Părinte,/ De să poate ia aminte/ Să nu beu aiest păharŭ,/ Că, vai, câtu-i de amarŭ!” Urmează alte strofe și apoi finalul: De milă și de bănatŭ/ Sorele s-o-întunecatŭ,/ Înjerii o-început a plânje/ C-o văzut atâta sânje. Nu pot reda toate inflexiunile fonetice ale graiului, influențat parțial și de pronunția maghiară. Am pus la sfârșitul unor cuvinte vocala „u” scurtă și neaccentuată, fiindcă aveam impresia că se auzea lin și ușor în cântec.

Scena rugăciunii (de după Cina cea de Taină) din Grădina Ghetsimani este cunoscută în toată lumea creștină și descrisă în toate felurile. Chiar această „colindă de Paști” se întâlnește în mai multe locuri din Transilvania, din Muntenia, din Oltenia, poate din Banat și din alte locuri. Textul ei este mai elaborat sau mai simplu, dar se cântă în Postul Paștelui și mai ales în Săptămâna Mare (a Pătimirilor), în game minore, ca mai toată muzica religioasă. Liniile melodice sunt variate, ca și cuvintele din text. Înspre Oltenia, perfectul compus al verbelor este înlocuit cu perfectul simplu: „Iisus mersă în grădină”. Sună poate chiar mai frumos așa, perfectul simplu fiind o marcă clară a latinității limbii române. Dăinuirea lui până astăzi arată trăinicia limbii latine și a limbii noastre peste secole, ca și romanizarea mai intensă care s-a făcut pe alocuri. Româna este latina așa cum s-a perpetuat ea (cu toate modificările) de două mii de ani încoace, la Dunăre și la Carpați, „de la Nistru pân-la Tisa”, cum zisese Poetul.

Dar să luăm cuvintele pe rând. „În” este o prepoziție provenită din latina populară (in). „Joi”, este ziua săptămânii închinată zeului Iupiter (scris și pronunțat, probabil, în epoca romană târzie, „Jupiter”); numele popular al zeului era Iove/Jove, iar ziua lui se chema Jovis dies; consoana „v” din Jovis s-a „muiat” și a devenit „u”, care, treptat, a dispărut, încât cuvântul a ajuns în românește „joi”. Toate zilele săptămânii din limba română sunt moștenite din latină. „Sara”/seara vine din sera, -ae, substantiv latinesc feminin derivat din serus=târziu. „După” este o formă transformată mult din expresia latină de post, adică „din spate”. „Cină” este moștenit din latinescul cena, -ae, masa cea de pe urmă a zilei. Numele Mântuitorului Iisus a fost moștenit de noi tot din latină, dar el nu e originar din latină, unde a fost preluat din greacă și din limbi vechi orientale. „S-au dus” este formă de trecut plural, arhaică, derivată din verbul latin duco, -ere. „Grădină” este un substantiv derivat din „gard”, care, la rândul lui, se trage din slavonul „grad”/hrad, cu referire la un perete sau la o incintă (termeni similari sunt și în substratul traco-dacic, idiom indo-european ca și slava timpurie). „Și” este o conjuncție pornită din latinescul sic, care însemna inițial „așa” (sic est=așa este); în latina populară a fost folosit și cu valoare copulativă, cum s-a transmis apoi în română. „În susu” este tot o expresie de sorginte latină, mai exact din sursum, care însemna „în sus”, „înalt”, „deasupra”. „Plângând” este un gerunziu de la verbul „a plânge”, desprins din latinescul plango, -ere, care avea inițial sensul de „a lovi” cu mâinile, pieptul sau capul; cum atunci când loveau așa din disperare, oamenii și plângeau, s-a încetățenit sensul final. „Jă­runți” (popular pentru „genunchi”) este o formă rotacizantă a substantivului latin genuculum, transformat prin procese de palatalizare și de pierdere a unor sunete. „S-au pus” vine de la verbul latin pono, -ere, iar „au spus” vine din latinescul exponere, care voia să zică „a da afară”, „a arăta cuiva”; prefixul ex- a căzut și s-a simplificat cuvântul, iar vocala „o” dintre două consoane a devenit, conform unei legi fonetice cunoscute, „u” (nomen=nume; rogus=rug). „Iubite” vine din slavă, ca și „dragă”, și are la origine verbul ljubiti, înrudit cu mai multe altele, provenite tot din rădăcini indo-europene, precum germanul lieben. „Părinte” este cuvânt latinesc din parens, -tis, ivit din acuzativul singular parentem, prin căderea consoanei finale „m”, încât parente și „părinte” sunt practic unul și același cuvânt. „De” este o prepoziție latină. „Se poate” vine din verbul latin târziu poteo, -ere (forma clasică era verbul neregulat possum, posse, potui). „Ia” este persoana a II-a singular, imperativ, de la verbul „a lua”, care, la rândul său, era în latină levo, -are și care s-a modificat mult fonetic până când, din levare, a ieșit „luare”. „Aminte” este tot un cuvânt de izvor latin, provenit din ad mentem, de fapt din ad-mentiri, adică „a-și aduce în minte”, „a cugeta”; sau poate că din românescul minte (tot de origine latină) s-a format expresia românească, deja pe fond românesc. „A bea” are la origine tot un verb latinesc care avea cândva la infinitiv prezent forma bibere; aceasta, prin pierderea consoanelor intervocalice și scurtarea formei, a ajuns, de-a lungul secolelor, „a bea”. „Aiesta” este un pronume/adjectiv demonstrativ popular primit din latinescul iste, ista, istud. „Pahar” provine, se pare, din maghiară, unde a fost luat din germana veche, care s-a inspirat din latina populară, unde bicarium însemna cupă. „Că” vine din latinescul que, iar „vai” este o interjecție cu originea în vae (latină), de unde a pătruns și în limbi germanice și slave; vae se pronunța în latina târzie vai și a rămas celebră în urma popularizării expresiei Vae victis!, care se traduce prin „Vai de cei învinși!”; aceasta a fost rostită, conform tradiției istorice, de căpetenia galilor, Brennus, în anul 390 î.Hr., după ce galii au ocupat Roma și au impus condiții dure de răscumpărare, semnalând că cei cuceriți sunt la cheremul învingătorilor. „Câtu” vine din latinescul quantum („cât de mult”), contaminat cu quotus („cât mai mulți”). „Amar” este tot latin (amarus). „Milă” este slav (milu=îndurare, tandrețe), iar „bănat” este un regionalism arhaic din Transilvania, preluat din maghiară, unde înseamnă „tristețe”, „mâhnire”. „Soare” este categoric latin, forma din română fiind alcătuită prin rotacism (transformarea lui „l” intervocalic în „r”). „Întunecat” vine din „întuneric” care, la rândul lui, descinde din tenebrare prin mijlocirea unei forme populare târzii. „Înger” vine din angelus (latin), iar „au văzut” vine din verbul latin video, -ere. „Atâta” este compus din at tantus (=așa de mare), iar „sânge” este forma latină sanguem, modificată prin mijloace fonetice cunoscute, normale, între care căderea consoanei finale „m”.

În total, sunt în acest text 65 de cuvinte (inclusiv cele repetate), dintre care patru (6,15%) sunt de alte origini decât cea latină: două sunt slavone și două maghiare. Altfel spus, textul nostru este în proporție de aproape 94% cu termeni și expresii de origine latină. Dacă excludem repetițiile (mai ales prepoziții și conjuncții), atunci proporția de termeni latini scade spre 80-85%. Menționăm că, în limbajul cotidian de astăzi al oamenilor educați (care nu se exprimă precum generația inteligenței artificiale), cam 80% dintre cuvintele românei sunt latine, circa 15% slave, iar restul de 5% sunt cuvinte de alte origini (turcă, maghiară, greacă, germană etc.). Nu am avut aici în atenție neologismele preluate în ultimul secol din engleză, fiindcă limba engleză are cam 60-70% din cuvinte de origine latină, intrate mai ales prin franceza medievală. În limba poeziilor lui Eminescu, 79-80% din cuvinte sunt de origine latină. Astfel, pare de mirare ca într-o colindă țără­nească din Transilvania, din secolul al XX-lea, cuvintele de origine latină să fie atât de multe, adică 94%. Este, însă, aici nevoie de unele explicații și amendamente. Colinda nu este pur țărănească, fiindcă intelectualitatea românească, mai ales după crearea ASTREI (la 1861), a lucrat în mod serios la culturalizarea satelor și a introdus multe elemente culte, între care și unele legate de limbajul religios, de teologie, de cântecele prelucrate etc. Pe de altă parte, procesul de romanizare în Transilvania, ca și în Oltenia, a fost mult mai intens și mai direct decât în alte regiuni, de aceea aici se întâlnesc mai mulți termeni de origine latină și mai puțină influență slavă. În schimb, este mai mare influența limbii maghiare, de aceea, în colindă, cuvintele slave și maghiare sunt la paritate, două-două. În limba română în ansamblu, cuvintele de origine maghiară sunt mult mai puține, poate, totuși, cu ceva mai multe decât cuvintele românești preluate în limba maghiară. Despre acestea din urmă se știe mai puțin, dar există și au fost studiate cu folos de către lingviștii din cele două țări, România și Ungaria.

Preoții și diecii, învățătorii, împreună cu alți intelectuali ai sate­lor - și nu numai cei din ASTRA - au făcut educația poporului și au explicat mai întâi Cartea Cărților, Biblia. Vechiul și Noul Testament erau nu atât citite de popor, cât povestite de preoți în predicile lor, dar și în afara bisericilor. Reuniunile populare însemnau și confe­rințe pe înțelesul tuturor. În orașe, târguri și satele mai mari se organizau seri de lectură, dar și coruri, uneori pe mai multe voci. Banatul a fost, din acest punct de vedere, al corurilor românești, un exemplu. La apropierea sărbătorilor de iarnă, se învățau colinde de Crăciun. De Paști, cântările erau mai puține, dar ele existau și oamenii le-au spus tot colinde. În ele, tristețea se împletea cu bucuria, precum moartea cu Învierea Mântuitorului. În seara Cinei de Taină (în limbaj occidental numită și Ultima Cină), durerea lui Iisus, Care urma să sufere moartea prin răstignire, este una umană. Ea relevă natura umană a Mântuitorului, natură care pare să copleșeas­că pentru o clipă natura Sa divină. Iisus Se roagă Tatălui ceresc precum un om, cu păcatele lui, care cere îndurare. Iisus plânge împreună cu oamenii pe care avea să-i mântuiască în așteptarea ob­șteștii învieri. De aceea, învierea Lui înseamnă lumină, multă lumină veghetoare și vestitoare a Salvării. Oamenii din satele noastre se smereau de Paști, se primeneau, plângeau, pătimeau odată cu Iisus, Îl prohodeau și apoi se pregăteau de Înviere. În ziua Învierii era pace în cer și pe pământ și oamenii se îndreptau cuvios spre biserica de pe deal, venind din satul pierdut în vale, aduceau mărire lui Dumnezeu Celui atotputernic. Copiii erau sfioși, tinerii cuviincioși și bătrânii sfătoși, așa cum se cuvenea. Toate erau făcute după datină și după buna-cuviință. Cuviincios era, în seara Ultimei Cine, să se smerească toți și să plângă împreună cu Mântuitorul. Așa făceau, adunați în șezători de veghe, cu domnul părinte și cu doamna preoteasă lângă ei, ca elevii cu învățătorii lor, ca să se umple de har, în așteptarea minunii celei mari a Învierii.

Colinda de Paști evocată mai sus este o fărâmă din spiritualitatea noastră, pe care nu avem noi căderea s-o uităm. Iar dacă alunecăm spre uitare, este bine ca intelectualii noștri să ne aducă aminte mesajul ei, fiindcă secretul nostru de români din Transilvania a fost unirea dintre intelectuali și popor, unire prin care s-a construit România modernă, cu vedere din­spre Apus.