In memoriam arhiereul Emilian Antal

Născut în oraşul Topliţa, judeţul Harghita, la 20 octombrie 1894, Dumitru (viitorul episcop Emilian) a fost al şaselea din cei doisprezece copii ai familiei Dumitru Antal şi ai Ilenei, fostă Cristea, soră cu Miron Cristea, viitorul patriarh al României. După terminarea şcolii primare din sat, tânărul Dumitru continuă cartea la Braşov şi Năsăud.

Datorită înclinaţiilor spre cele sfinte, după terminarea studiilor liceale, se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care o va absolvi în anul 1916. Doi ani după aceasta, tânărul teolog urmează cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Budapesta. Sfârşitul Primului Război Mondial a adus schimbări majore şi în viaţa tânărului Dumitru Antal, care a refuzat înapoierea la Budapesta pentru a-şi termina studiile, ci se angajează în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, la Departamentul Ocrotirilor Sociale, dar nici aici nu a stat foarte mult, căci, datorită competenţelor sale deosebite, a fost numit director al Regionalei Societăţii pentru ajutorarea orfanilor de război. Între timp se căsătoreşte şi intră în cinul bisericesc; la 27 octombrie 1924 este hirotonit diacon, iar la 15 noiembrie, în acelaşi an, preot, încredinţându-i-se şi primul rost în Biserică: protopop de Reghin, funcţie pe care o slujeşte cu mult devotament. La propunerea chiriarhului, preotul Dumitru Antal se transferă la Cluj, unde episcopul Nicolae Ivan al Clujului îl numeşte în funcţia de revizor eparhial, post ocupat din 1927 până în 1933. Tot la Cluj, este însărcinat şi cu responsabilităţi în ceea ce priveşte editarea revistei "Renaşterea". În anul 1933, Dumitru Antal părăseşte Ardealul mutându-se în capitala ţării, la solicitarea patriarhului Miron Cristea, unchiul său. În Bucureşti pentru început ocupă postul de preot paroh la Biserica Bradu-Boteanu, unde a funcţionat până în anul 1938, când i se încredinţează funcţia de inspector general în Ministerul Cultelor. Odată ajuns în Bucureşti, se părea că viaţa preotului Dumitru Antal va fi una frumoasă, încununată şi de o carieră demnă de pregătirea sa. Probabil că planurile lui Dumnezeu erau altele cu viitorul acestui preot. La puţin timp de la mutarea în capitală, potrivit mărturisirilor sale, au apărut o serie de probleme familiale care îl fac să ia o decizie înţeleaptă şi morală: intră în cinul monahal. Ales episcop vicar al Mitropoliei Bucovinei Viaţa sa duhovnicească remarcabilă, nevoile stringente ale Bisericii, dar şi pregătirea sa deosebită, a determinat pe mitropolitul Visarion Puiu să-l propună ca episcop-vicar al Mitropoliei Bucovinei. Hirotonia a avut loc pe 6 decembrie 1938 în Catedrala patriarhală, oficiind patriarhul Miron şi alţi doi episcopi. Neaşteptatul sfârşit pământesc al patriarhului Miron Cristea a făcut ca vlădica Emilian să nu mai ajungă la ascultarea pentru care a şi fost hirotonit. Pentru început, arhiereul Emilian primeşte împuterniciri ce ţineau de Sectorul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acest timp, Eparhia Argeşului rămăsese fără chiriarh din vara lui 1940, când titularul ei, episcopul Grigorie Leu, a fost transferat la Huşi. Timp de un an de zile, scaunul episcopal a fost ocupat de Dionisie Erhan. După 1940, vlădica Emilian este trimis la Argeş, fiind numit delegat cu titlu provizoriu de către patriarh pentru conducerea eparhiei, unde păstoreşte până-n ianuarie 1944, când este ales un episcop titular. În aceste condiţii, vlădica se retrage la Mănăstirea Cernica timp de un an, unde este numit stareţ, între iunie 1944 şi martie 1945, când a fost numit Locotenent de Mitropolit al Bucovinei. Păstorirea arhiereului Emilian la Suceava debutează sub auspiciile unei prelungite situaţii de incertitudine privind însăşi existenţa acestei mitropolii. Conducerea politică a statului începea să-şi exercite tot mai mult influenţa în viaţa Bisericii impunând Sfântului Sinod desfiinţarea unor eparhii. În aceste condiţii, Locotenentul de Mitropolit al Bucovinei, alături de clericii şi credincioşii bucovineni, au dus o luptă grea încercând să împiedice autorităţile politice ca să desfiinţeze această eparhie, dar cu toate acestea, în anul 1948, în urma deciziei politice de la Bucureşti, Mitropolia Bucovinei îşi încetează existenţa. Un moment istoric s-a petrecut pe timpul păstoririi arhiereului Emilian la Suceava. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse, condusă de patriarhul Alexei, a ajuns la Suceava în ziua de 10 iunie 1947, fiind întâmpinată de Locotenentul de Mitropolit, Emilian, după care a vizitat mănăstirile Voroneţ şi Suceviţa. Ierarhul rus a fost plăcut impresionat de cele văzute în Bucovina, dar şi de ospitalitatea deosebită cu care a fost primit de către chiriarhul locului. Mitropolia Bucovinei, desfiinţată de comunişti Debarcarea din scaunul mitropolitan a arhiereului Emilian fusese pregătită în ascuns; dacă pe 5 septembrie mitropolitul săvârşea slujba de resfinţire a Bisericii din Bădeuţi, nebănuind nimic despre schimbarea sa, pe 17 septembrie, prezidiul Marii Adunări Naţionale emite Decretul nr. 244 pentru desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei şi contopirea acesteia cu cea a Maramureşului. A doua zi, 18 septembrie 1948, un nou decret face pomenire de nou-creata eparhie şi cu un titular, în persoana arhiereului Sebastian Rusan, deci, în mod indirect, Emilian Antal este îndepărtat. În aceste condiţii, vlădica devine iarăşi pribeag, mutându-se la Bucureşti, unde mai participă o vreme la lucrările Sfântului Sinod, în calitate de raportor al Comisiei pentru învăţământ din cadrul forului legiuitor al Bisericii Ortodoxe Române. Şederea în capitală nu era prea bine văzută de autorităţile comuniste. Era în plină desfăşurare reorganizarea monahismului şi a învăţământului teologic. De aceea a fost numit profesor la Seminarul de la Neamţ, unde în mai 1949 a devenit director al acestei şcoli teologice pentru scurt timp. Chiar dacă era apreciat ca profesor şi ca director de către colegii de cancelarie, cât şi de seminarişti, autorităţile politice, prin Direcţia Regională a Securităţii Poporului, continuă să-l urmărească întocmind mincinoase rapoarte prin care să-l incrimineze de "atac la regimul democratic". Într-un raport se spune că "numitul Emilian Antal are o atitudine huliganică, că face afirmaţii josnice la adresa conducătorilor Guvernului R.P.R.". Unele note informative sunt de-a dreptul hilare. Bunăoară este acuzat că ar avea ascunse la Vovidenia "patru revolvere, două arme automate şi o mulţime de muniţii. Are la dânsul un tablou cu 60 de persoane care au fost legionari şi le dă diferite instrucţiuni cum să pregătească poporul pentru o răscoală mare...". În consecinţă, s-a luat măsura mutării lui în altă "locaţie", fiind numit stareţ la Mănăstirea Cozia, unde, din notele informative ale Securităţii, deducem că nu s-a încetat urmărirea. Anul 1952 avea să aducă o schimbare în viaţa arhiereului Emilian, prin transferul la Mănăstirea Topliţa şi înscăunarea la 19 august ca stareţ al acestei mănăstiri, ctitorie a unchiului său, patriarhul Miron. La poposirea noului şi mult-încercatului stareţ, mănăstirea era ca o firavă candelă care abia mai reuşea să ţină aprinsă lumina dreptei credinţe în mijlocul frământărilor acelor timpuri zbuciumate. Stabilirea la Topliţa a însemnat pentru Emilian Antal o revenire printre ai săi, dar, pentru Securitate, împrejurarea favorabilă de a-l urmări îndeaproape şi de a redacta rapoarte mincinoase culminând cu referatul prin care se intenţiona arestarea ierarhului. Însă, Marele şi Veşnicul Arhiereu, Hristos Dumnezeu, a ocrotit pe slujitorul Său, încât viaţa acestuia nu a cunoscut drama întemniţării. O dată cu trecerea timpului, cu unele împliniri la Topliţa, vlădica se simţea tot mai împăcat cu sine şi cu lumea; vremea rivalităţilor trecuse, iar mica obşte îi aducea mulţumire sufletească. Cu bunăvoinţa ierarhilor Ardealului, vlădica Emilian slujea atât la Mănăstirea Topliţa, cât şi acolo unde era delegat de ierarhii transilvăneni. Printre altele, a avut bucuria să participe la solemnităţile liturgice prilejuite de canonizarea Sfinţilor Ilie Iorest, Sava Brancovici, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş. Despre ultimii ani ai vieţii arhiereului Antal aflăm tot din rapoartele informatorilor Securităţii, care la 6 februarie 1970 menţionau: "Cu Antal Emilian sursa se întâlneşte foarte rar, deoarece acesta fiind în vârstă de 76 de ani, stareţ al mănăstirii din Topliţa unde şi locuieşte, vine foarte în oraş şi atunci când vine, vine cu trăsura, fiind şi foarte bolnăvicios în ultimul timp". Boala, ca suferinţă fizică, dar şi multele suferinţe sufleteşti îl duc la "capăt de drum" şi astfel îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care l-a iubit şi slujit înfruntând multe umilinţe şi jigniri, la 15 iunie 1971. Avea 77 de ani. Aşa a sfârşit un arhiereu bun, blând şi cuminte, un vlădică lesne iertător şi bogat în bunătate care a slujit Biserica lui Hristos cu smerenie, cu o pietate şi o cuminţenie rar întâlnite. Arhiereul Emilian Antal a ştiut să facă din crucea suferinţei şi umilinţei de pe pământ drum către bucuria şi lumina Învierii.