Înainte de a ne întoarce în pământ, ajută‑ne să ne întoarcem la Tine...

„Și Eu voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să‑L primească, pentru că nu‑L vede, nici nu‑L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi!” (Ioan 14, 16‑17).

Aceste cuvinte pline de mângâiere au fost rostite de Mântuitorul Hristos către ucenicii Săi cu puțin timp înainte de pătimirea Sa. Erau clipele solemne ale despărțirii văzute, în care inimile Apostolilor erau cuprinse de neliniște și întristare. Domnul știa că avea să fie prins, judecat în grabă și răstignit pe Cruce, dar, în același timp, le descoperea ucenicilor taina unei prezențe care nu avea să înceteze: venirea Duhului Sfânt, Mângâietorul, Izvorul vieții și al adevărului.

Această făgăduință dumnezeiască s‑a împlinit în ziua cea mare a Cincizecimii, unul dintre cele trei mari praznice ale poporului ales, alături de Paștele iudaic și Sărbătoarea Corturilor. Atunci Ierusalimul devenea un adevărat centru al lumii iudaice, un loc în care se întâlneau oameni veniți din toate colțurile pământului.

Istoricul iudeu Iosif Flaviu, apropiat al acelei epoci, descrie atmosfera impresionantă a marilor sărbători și vorbește despre mulțimile care se revărsau spre Cetatea Sfântă. El amintește chiar de peste două milioane de pelerini, o cifră pe care cercetătorii contemporani o consideră discutabilă, prea mare. Este greu de imaginat că Ierusalimul acelor vremuri ar fi putut găzdui un număr atât de mare de oameni, având în vedere condițiile de viață ale epocii.

Indiferent de numărul exact al celor prezenți, este cert că marile praznice adunau la Ierusalim zeci sau sute de mii de credincioși veniți din toate provinciile și din întreaga diasporă iudaică. Cincizecimea, numită și Sărbătoarea Săptămânilor, era prăznuită la cincizeci de zile după Paști. Ea amintea de primirea Tablelor Legii pe Muntele Sinai și, în același timp, reprezenta sărbătoarea recunoștinței pentru binecuvântările revărsate asupra pământului. În acele zile, iudeii aduceau lui Dumnezeu primele roade ale holdelor coapte, în special spicele de grâu, ca semn al mulțumirii și al recunoașterii purtării Sale de grijă.

Sărbătoarea dura o săptămână întreagă. Începea odată cu apusul soarelui, în seara zilei de vineri, și se încheia după șapte zile de rugăciune, jertfă și bucurie sfântă. Cetatea vibra de glasurile pelerinilor, de cântări și nădejdea celor care veneau să se închine înaintea lui Dumnezeu.

Despre acele zile ne vorbește și Sfântul Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor. În cuvintele adresate unui om însemnat al vremii, pe nume Teofil, el spune: „Cartea cea dintâi ți‑am scris‑o, o, Teofile, despre toate câte a început Iisus a face și a învăța până în ziua în care S‑a înălțat la cer”.

Era vorba despre Sfânta Evanghelie după Luca, scrisă pentru a‑l apropia pe Teofil de lumina credinței și de adevărul Evangheliei. Cartea Faptele Apostolilor continuă această mărturie și descrie lucrarea lui Dumnezeu în Biserica primară, începând cu evenimentele petrecute la Ierusalim după Înălțarea Domnului.

La începutul scrierii sale, Sfântul Luca ne spune că Mântuitorul, petrecând împreună cu Apostolii, le‑a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim (Fapte 1, 4‑8), ci să aștepte făgăduința Tatălui, despre care le vorbise în repetate rânduri. După ce istorisește alte evenimente importante din viața comunității apostolice, Evanghelistul descrie cu atenție momentul Pogorârii Duhului Sfânt.

Apostolii se aflau adunați în casa din Ierusalim cunoscută prin tradiție ca fiind foișorul de pe Muntele Sionului. Acolo se găsea locuința lui Ioan Marcu, loc binecuvântat în care avusese loc Cina cea de Taină, unde Maica Domnului a petrecut multă vreme împreună cu ucenicii și unde s‑au desfășurat numeroase evenimente care au marcat începuturile istoriei Bisericii.

În acel loc sfânt, Apostolii se adunau în rugăciune, purtând încă în suflete amintirea fricii care îi cuprinsese după răstignirea Domnului. Tot acolo, după Înviere, Mântuitorul a intrat prin ușile încuiate și le‑a dăruit salutul care avea să răsune peste veacuri ca un cântec al biruinței: „Pace vouă!”

În aceeași încăpere, încărcată de rugăciune și de așteptare, s‑a petrecut minunea. Deodată s‑a auzit din cer un vuiet puternic, asemenea unei suflări de vânt venite cu repeziciune și umplea tot spațiul. Era un sunet copleșitor, care părea să cuprindă întreaga casă.

Ceea ce au trăit Apostolii nu a fost un strigăt al naturii, ci începutul unei furtuni a harului, o revărsare a puterii dumnezeiești care avea să schimbe fața lumii.

Vuietul acela nu aducea teamă, ci lumină. Nu vestea distrugere, ci nașterea Bisericii. Nu cobora întunericul, ci zorii unei noi creații. Duhul Sfânt, Cel făgăduit de Hristos, Se pregătea să coboare peste Apostoli asemenea unei adieri cerești care avea să transforme oameni simpli în vestitori ai Evangheliei, pescari în apostoli ai neamurilor și martori fricoși în mărturisitori neînfricați ai Învierii.

Astfel începea ziua în care cerul și pământul s‑au întâlnit într‑o revărsare de har, pentru o istorie în care inimile oamenilor au devenit temple ale Duhului Sfânt.

Într‑un asemenea cadru de uimire și descoperire dumnezeiască s‑a petrecut și Pogorârea Duhului Sfânt. Pe capul fiecărui Apostol s‑au arătat limbi ca de foc, semn văzut al unei realități nevăzute, strălucire cerească a prezenței Duhului Sfânt și pecete a făgăduinței pe care Mântuitorul o făcuse ucenicilor. Lumina aceea nu era materială, ci un foc dumnezeiesc, care lumina fără să rănească, încălzea fără să consume și transforma fără să distrugă. Era semnul că Dumnezeu Se sălășluise în inimile lor și că începea o nouă etapă în istoria mântuirii lumii.

Nu doar această minune s‑a petrecut atunci, ci au fost schimbate în chip minunat și sufletele Apostolilor. Dacă citim cu atenție paginile Sfintelor Evanghelii, îi vedem adesea cuprinși de teamă și nesiguranță. În zilele Pătimirii Domnului s‑au ascuns, iar după Înviere au rămas vreme îndelungată închiși de frica iudeilor. Chiar și vestea Învierii le‑a fost greu de primit la început. Prin lucrarea Duhului Sfânt, aceiași oameni devin cu totul alții. Frica este înlocuită de curaj, neliniștea de pace, iar slăbiciunea omenească de puterea harului dumnezeiesc.

Lucrarea Duhului Sfânt nu s‑a vădit doar prin această schimbare lăuntrică, ci și prin mărturisirea publică. Apostolii au ieșit din foișorul unde se aflau și s‑au arătat înaintea mulțimii adunate în jurul casei.

Sfântul Apostol Petru, devenit glasul întregii comunități apostolice, a vorbit cu o îndrăzneală pe care nimeni nu o mai văzuse la el. În cuvântarea sa amintește și de marele rege și profet David, spunând că mormântul acestuia se află aproape de locul unde vorbea. Cei care au ajuns la Ierusalim cunosc faptul că foarte aproape de foișorul Cinei celei de Taină se află locul venerat de veacuri ca mormânt al lui David. Casa în care tradiția așază Cina cea de Taină a fost refăcută de cruciați în secolul al 11‑lea și, cu numeroase restaurări, s‑a păstrat până astăzi ca unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj ale creștinătății.

Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că Apostolii nu mai puteau păstra tăcerea. Ei deveniseră martori ai lucrării lui Dumnezeu și simțeau că nu pot ascunde ceea ce au văzut și au auzit. Harul primit în inimile lor se revărsa acum prin cuvinte, prin mărturisire și prin curajul de a‑L propovădui pe Hristos înaintea lumii.

De altfel, unii dintre ei mai văzuseră și în alte împrejurări lucrarea Duhului Sfânt. Nu toți fuseseră prezenți la Iordan, atunci când Domnul a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul și când Duhul Sfânt S‑a arătat în chip de porumbel, coborând peste El. Pentru cei care au fost martori ai acelui moment, imaginea rămăsese neștearsă în suflet.

Tot un grup restrâns dintre Apostoli a fost prezent și pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Domnului. Acolo au văzut slava dumnezeiască strălucind prin firea omenească a Mântuitorului și au contemplat o lumină pe care cuvintele omenești nu o pot descrie. Părinții Bisericii au tâlcuit mai târziu că norul luminos care i‑a acoperit pe ucenici era semnul prezenței Duhului Sfânt. În acel nor al slavei dumnezeiești, Apostolii au primit atât cât puteau purta din descoperirea tainelor cerești.

În chip cu totul aparte, prezența Duhului Sfânt a fost trăită de Preasfânta Fecioară Maria.

Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele locuri ale Sfintei Scripturi care ne descoperă lucrarea și prezența Duhului Sfânt în lume. El este Cel care a umplut foișorul Apostolilor și S‑a coborât peste ei, împlinind cuvântul Mântuitorului că îi va învăța toate și le va aduce aminte de toate cele pe care El le‑a spus.

Lucrarea Duhului străbate întreaga istorie a mântuirii. Chiar la începutul creației, cartea Facerii ne spune că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”, asemenea unei adieri de viață care pregătea nașterea universului. El era prezent la începutul lumii, revărsând armonie și frumusețe peste creația încă neterminată.

Și tot El va fi prezent la sfârșitul istoriei. În profeția cutremurătoare a Sfântului Proroc Ezechiel, ascultată în cadrul slujbelor din Sâmbăta cea Mare (Denia Prohodului), după înconjurarea bisericii cu Sfântul Epitaf, aflăm un câmp nesfârșit de oase uscate peste care este chemat Duhul lui Dumnezeu. Atunci suflarea Sa dătătoare de viață se revarsă peste acele oase, iar ele primesc din nou carne, sânge și viață. Imaginea este una dintre cele mai puternice ziceri ale învierii de obște și ale biruinței vieții asupra morții.

De la începutul creației și până la sfârșitul veacurilor, Duhul Sfânt străbate istoria asemenea unui fir de lumină care unește toate lucrările lui Dumnezeu. El este prezent în creație, în profeți, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, în viața Bisericii și în nădejdea învierii celei de obște.

Sfântul Apostol Petru, cel care odinioară se lepădase de Domnul din teamă, stă în ziua Cincizecimii înaintea tuturor cu o putere care nu venea din înțelepciunea omenească, ci din lucrarea Duhului Sfânt. În el și în ceilalți Apostoli se împlineau cuvintele Mântuitorului: Duhul Adevărului venise și rămânea în ei, făcându‑i martori ai Învierii și temelii ale Bisericii lui Hristos.

Erau de față atunci oameni veniți din multe ținuturi ale lumii cunoscute. Am auzit și noi, în lectura din cartea Faptele Apostolilor, enumerarea acestor neamuri: mezi, parți și elamiți, locuitori ai Mesopotamiei, ai Iudeei și Capadociei, ai Pontului și Asiei Mici, ai Frigiei și Pamfiliei, oameni veniți din Egipt și din părțile Libiei celei dinspre Cirene, pelerini sosiți de la Roma, cretani și arabi. Era o adevărată adunare a popoarelor, o întâlnire a limbilor și culturilor sub cerul Ierusalimului.

În mijlocul acestei uimitoare diversități se petrece o minune care întrece puterea de înțelegere a minții omenești: fiecare auzea în propria sa limbă cuvintele rostite de Apostoli. Fiecare înțelegea mesajul Evangheliei ca și cum ar fi fost rostit chiar în limba maternă. Duhul Sfânt nu desființa diversitatea neamurilor, ci o unea într‑o singură credință, transformând mulțimea limbilor într‑o armonie a adevărului.

Sfântul Apostol Petru, un pescar smerit din Galileea, fără titluri academice ori prestigiul marilor școli ale vremii, fusese elevul celei mai înalte școli care a existat vreodată, ucenicul Celui mai mare Învățător pe Care L‑a cunoscut lumea. Timp de trei ani ascultase cuvintele Domnului, văzuse minunile Sale, mersese pe drumurile Galileei alături de El și primise în inimă învățătura vieții veșnice.

De aceea, cuvântarea lui nu era o simplă demonstrație de elocință, ci mărturia unui om transfigurat de har. El le vorbește celor prezenți din profețiile Vechiului Testament, amintește cuvintele prorocului Ioil despre vremea în care Dumnezeu va turna din Duhul Său peste tot trupul, vorbește despre visele și vedeniile celor vrednici de cercetarea dumnezeiască și aduce înaintea ascultătorilor mărturiile marelui rege și proroc David. Petru arată că ceea ce se petrecea înaintea ochilor lor nu era o întâmplare, ci împlinirea planului lui Dumnezeu vestit cu multe veacuri înainte.

După ce a răspuns acuzațiilor celor care îi batjocoreau pe Apostoli, spunând că ar fi plini de must și amețiți de băutură, Petru le descoperă adevărata cauză a celor petrecute: lucrarea Duhului Sfânt. Apoi își îndreaptă întreaga mărturie către Domnul și Învățătorul său, Iisus Hristos, Cel pe Care oamenii Îl răstigniseră, dar pe Care Dumnezeu L‑a înviat din morți.

Cu o putere care venea din cer, Apostolul proclamă adevărul esenţial al credinței creștine: „Pe Acesta Dumnezeu L‑a înviat, dezlegând durerile morții, fiindcă nu era cu putință ca El să fie ținut de ea”. Moartea, care îi biruise pe toți oamenii de la Adam încoace, nu a putut să‑L țină pe Hristos în stăpânirea ei. Lumina Învierii a sfărâmat porțile iadului și a deschis omenirii calea către viața cea veșnică.

Mulțimea a rămas profund impresionată. Cuvintele Apostolului au pătruns în inimile celor de față asemenea unei săbii duhovnicești. Mulți dintre cei veniți de departe nu cunoșteau în amănunt Scripturile și nici profețiile la care Petru făcea referire. Dar simțeau că ascultă adevărul. Conștiințele lor s‑au trezit, iar inimile lor s‑au umplut de neliniștea cea bună a pocăinței.

Atunci au rostit întrebarea care avea să răsune peste veacuri în sufletele tuturor celor ce caută mântuirea: „Ce să facem?”

Răspunsul Sfântului Apostol Petru a fost limpede: „Pocăiți‑vă și să se boteze fiecare dintre voi”. Nu le‑a propus teorii complicate și nici căi greu de înțeles. Le‑a arătat drumul întoarcerii către Dumnezeu, drumul pocăinței, al credinței și al Botezului.

Rodul acestui cuvânt a fost uimitor. În aceeași zi, aproximativ trei mii de suflete au primit Sfântul Botez și s‑au alăturat comunității creștine. Este o cifră impresionantă chiar și pentru vremurile noastre; cu atât mai mult pentru acele zile, când mulți dintre iudei priveau cu suspiciune și ostilitate învățătura lui Hristos.

Această comunitate care s‑a născut sub adierea și focul Duhului Sfânt reprezintă începutul văzut al Bisericii. De aceea, Cincizecimea este considerată una dintre cele mai vechi și mai importante sărbători creștine, fiind la fel de veche precum însăși Biserica.

Teologii au arătat că începuturile Bisericii pot fi văzute încă din timpul întrupării Fiului lui Dumnezeu, din clipa în care Cuvântul S‑a făcut trup și a locuit între oameni. Ea se zidește prin propovăduirea Evangheliei, prin minunile săvârșite de Domnul și prin chemarea Apostolilor. Un moment hotărâtor îl reprezintă jertfa de pe Cruce, prin care Hristos răscumpără lumea. Însă, în chip văzut și solemn, Biserica se arată lumii în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, când harul ceresc coboară peste Apostoli și îi transformă în temelii ale noii comunități a mântuirii.

De atunci, creșterea Bisericii a fost uimitoare. La puțină vreme după Cincizecime, cartea Faptele Apostolilor consemnează că numărul credincioșilor ajunsese deja la cinci mii. Într‑un timp foarte scurt, Evanghelia se răspândea cu o putere care nu putea fi explicată doar prin efortul oamenilor. Era lucrarea Duhului Sfânt, Care deschidea inimile și aduna sufletele în jurul lui Hristos.

În Evanghelia sărbătorii Cincizecimii am auzit și numele lui Nicodim, unul dintre cei care Îl respectau pe Mântuitorul și care, în cadrul Sinedriului, a avut curajul să apere dreptatea. El le‑a adresat colegilor săi o întrebare simplă și profundă: „Legea noastră judecă pe om înainte de a‑l asculta și de a cunoaște ce a făcut?”

Era glasul conștiinței care cerea adevăr și cumpătare într‑o vreme de tulburare. Nicodim nu se lăsa condus de prejudecăți, ci de dorința de a cunoaște adevărul înainte de a condamna.

La puțin timp după Pogorârea Duhului Sfânt întâlnim din nou Sinedriul în paginile cărții Faptele Apostolilor. Acest for suprem al poporului iudeu era alcătuit din aproximativ șaptezeci de membri și avea o autoritate deosebită. Membrii săi erau păzitorii Legii, oameni respectați și temuți, iar hotărârile lor erau luate în seamă chiar și de autoritatea romană, care de multe ori evita să intervină peste deciziile lor.

În fața acestui tribunal puternic aveau să fie aduși Apostolii lui Hristos. Însă acum ei nu mai erau oamenii înfricoșați de odinioară. Focul Cincizecimii ardea în inimile lor, iar Duhul Sfânt îi întărise atât de mult încât nici amenințările, nici prigoana și nici perspectiva morții nu îi mai puteau opri să vestească lumii că Hristos a înviat.

În cartea Faptele Apostolilor ni se relatează un episod deosebit de important petrecut în cadrul Sinedriului. În capitolul al cincilea aflăm că, atunci când Apostolii au fost aduși înaintea membrilor acestui for suprem al iudaismului, s‑a ridicat un mare învățător al Legii, Gamaliel, om respectat și ascultat de întregul popor.

Cu înțelepciune și discernământ, el le‑a amintit celor de față că de‑a lungul timpului s‑au ridicat mulți oameni care au încercat să aducă învățături noi și să adune mulțimi în jurul lor. Amintește chiar două exemple din istoria poporului iudeu, unul dintre acei conducători având în jurul său aproximativ patru sute de adepți. Însă, după moartea lor, mișcările pe care le‑au inițiat s‑au risipit asemenea fumului purtat de vânt, pentru că aveau origine omenească și nu dumnezeiască.

Gamaliel le adresează un îndemn care avea să rămână peste veacuri ca o mărturie a înțelepciunii sale: „Şi acum zic vouă: Feriţi‑vă de oamenii aceştia şi lăsaţi‑i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38‑39).

Privind istoria Bisericii de‑a lungul celor două milenii, înțelegem cât de profetic au fost rostite aceste cuvinte. Învățătura Evangheliei nu numai că nu s‑a stins, ci s‑a răspândit până la marginile pământului, așa cum poruncise Însuși Mântuitorul înainte de Înălțarea Sa la cer: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”.

În ciuda persecuțiilor, a prigoanelor, a încercărilor și a nenumăratelor piedici ridicate împotriva ei, Biserica lui Hristos a rămas lucrătoare. Puterea ei nu vine din înțelepciunea oamenilor, nici din mijloacele acestei lumi, ci din lucrarea neîntreruptă a Duhului Sfânt, Care o însuflețește și o călăuzește necontenit.

Sunt multe lucruri pe care ar trebui să le amintim atunci când vorbim despre sărbătoarea Cincizecimii, însă dintre toate strălucește această realitate: cercetarea permanentă a Duhului Sfânt asupra Bisericii întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos.

Cu câteva luni înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, Mântuitorul Se afla împreună cu ucenicii în ținutul Cezareei lui Filip. Acolo le‑a adresat întrebarea care avea să descopere credința lor cea mai adâncă: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”

Atunci, Simon Petru, luminat de harul dumnezeiesc și inspirat de Duhul Sfânt, a rostit mărturisirea care stă la temelia credinței creștine: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”.

În urma acestei mărturisiri, Mântuitorul i‑a răspuns: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”.

Această piatră nu este una materială, ci mărturisirea credinței în dumnezeirea lui Hristos. Pe această credință se sprijină întreaga viață a Bisericii și prin ea lucrează Duhul Sfânt până la sfârșitul veacurilor.

Sărbătoarea Cincizecimii este și sărbătoarea prezenței neîncetate a Duhului Sfânt în viața Bisericii. El este chemat necontenit în rugăciunile și slujbele ei. Atunci când este hirotonit un diacon, un preot sau un episcop, Biserica invocă aceeași putere cerească revărsată peste Apostoli în foișorul din Ierusalim.

În rugăciunea hirotoniei răsună cuvintele pe care le auzim de veacuri: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește…” Acestea nu sunt doar o formulă liturgică, ci mărturisirea credinței că lucrarea slujirii nu este rodul puterii omenești, ci al harului Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este invocat la fiecare Sfântă Liturghie, când Biserica se roagă ca pâinea și vinul de pe Sfântul Altar să fie sfințite și prefăcute în Trupul și Sângele Domnului. Prin lucrarea Lui, Altarul devine cer, iar timpul se unește cu veșnicia.

Duhul Sfânt este Cel care sfințește viața fiecăruia dintre noi, mai ales atunci când avem puterea de a ne recunoaște neputințele, de a ne vedea limitele și de a‑I cere cu smerenie ajutorul. El este prezent în Biserică prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și prin fiecare lucrare sfântă care îl apropie pe om de Dumnezeu.

Mari dascăli ai creștinismului din primele veacuri, între care și Origen, spuneau că Biserica este plină de prezența Preasfintei Treimi și de lucrarea Duhului Sfânt, de la Cincizecime și până la sfârșitul istoriei. Ea este asemenea unui vas luminat din interior de focul harului dumnezeiesc.

De aceea, oricât ar încerca oamenii să lupte împotriva Bisericii, nu pot birui lucrarea Duhului Sfânt. Tocmai din această perspectivă trebuie înțelese și cuvintele cutremurătoare ale Mântuitorului, care spune că toate păcatele se vor putea ierta, însă hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.

Domnul ne arată gravitatea împietririi inimii, a refuzului voit al adevărului și a împotrivirii conștiente față de lucrarea lui Dumnezeu. Nu pentru că mila dumnezeiască ar avea margini, ci pentru că omul care respinge în mod deliberat lumina ajunge să nu mai dorească iertarea și să închidă el însuși poarta prin care harul ar putea intra în sufletul său.

Desprindem și un îndemn de mare preț al Sfântului Apostol Pavel: „Duhul să nu‑L stingeți; prorociile să nu le disprețuiți; toate să le încercați; țineți ce este bine; feriți‑vă de orice înfățișare a răului”.

Mai ales acest cuvânt răsună astăzi cu putere în sufletele noastre: „Duhul să nu‑L stingeți”.

Imaginea este profundă. În casele oamenilor credincioși, atunci când candela din fața icoanei începe să pâlpâie și untdelemnul se împuținează, cineva se grăbește să o îngrijească pentru ca flacăra să nu se stingă. Nimeni nu dorește ca lumina să dispară.

Așa este și cu sufletul nostru. Candela inimii trebuie alimentată prin rugăciune, pocăință, împărtășirea cu Sfintele Taine, prin milostenie și iubirea față de Dumnezeu și de aproapele. Dacă neglijăm aceste izvoare ale harului, flacăra lăuntrică slăbește. Dacă însă veghem asupra ei, lumina Duhului Sfânt continuă să ardă și să încălzească întreaga noastră viață.

În duminica Rusaliilor, îngenunchem pentru prima dată după cele cincizeci de zile de bucurie pascală. După răstimpul în care am stat înaintea lui Dumnezeu ca martori ai Învierii, Biserica ne cheamă acum la rugăciunea plecării genunchilor, într‑un gest de smerenie și de adâncă recunoștință pentru darul Duhului Sfânt.

Imnografii Bisericii vorbesc cu atenție despre această îngenunchere. Dar alți mari părinți ai vieții duhovnicești ne amintesc că Dumnezeu privește mai ales către îngenuncherea inimii. Genunchii trupului se pleacă pentru o vreme; însă inima smerită și înfrântă poate rămâne necontenit înaintea lui Dumnezeu.

Mai prețioasă decât orice plecare exterioară este plecarea sufletului înaintea Creatorului. Despre această stare vorbește psalmistul atunci când spune: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Împreună cu Sfânta Liturghie din ziua binecuvântată a Cincizecimii suntem chemați să pătrundem și frumusețea adâncă a rugăciunilor plecării genunchilor, unele dintre cele mai bogate texte din întregul tezaur liturgic al Bisericii.

Duhul Sfânt, Care a inspirat cuvintele Sfintei Scripturi, a insuflat și aceste rugăciuni pline de lumină și de adevăr. Despre inspirația dumnezeiască a Scripturii ne vorbește însuși Sfântul Apostol Pavel în cuvintele adresate ucenicului său Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Toate aceste cuvinte sfinte sunt pentru noi călăuze în întuneric, izvoare de apă vie pentru sufletele însetate și făclii aprinse pe drumul către Împărăția lui Dumnezeu.

Același Duh Sfânt i‑a luminat și pe marii imnografi ai Bisericii, pe alcătuitorii rugăciunilor și cântărilor care au modelat generații întregi de credincioși. În aceste rugăciuni ale Cincizecimii se află o profunzime duhovnicească rar întâlnită și o sensibilitate care atinge cele mai ascunse fibre ale sufletului omenesc.

În mod deosebit, prima și cea de‑a cincea rugăciune pot fi citite și meditate mereu, fiind la fel de actuale astăzi precum în ziua în care au fost alcătuite.

În prima rugăciune, Biserica se apropie cu smerenie de Dumnezeu și Îi spune: „Primește‑ne pe noi, cei ce cădem înaintea Ta și strigăm: Am greșit! S‑au scurs întru deșertăciuni zilele noastre. Păcatele tinereților și ale neștiinței noastre nu le pomeni. Nu ne lepăda în vremea bătrâneților, când slăbește tăria noastră. Nu ne părăsi pe noi”.

Sunt cuvinte care poartă în ele suspinul întregii omeniri. Ele exprimă fragilitatea omului care privește în urmă la anii vieții sale și înțelege cât de repede se scurge timpul, asemenea unei ape care nu se mai întoarce niciodată la izvorul din care a plecat.

Dar dintre toate gândurile acestei rugăciuni, unul strălucește cu o frumusețe aparte și pătrunde adânc în inimă: „Înainte de a ne întoarce în țărână, învrednicește‑ne să ne întoarcem la Tine”.

Puține cuvinte exprimă atât de limpede sensul vieții omenești. Omul vine din mâinile lui Dumnezeu și este chemat să se întoarcă la Dumnezeu. Între aceste două momente se desfășoară întreaga noastră călătorie pământească. De aceea, cea mai mare izbândă nu este acumularea de bunuri, nici dobândirea de onoruri, ci întoarcerea inimii către Creatorul ei înainte de clipa despărțirii de această lume.

Autorul rugăciunii continuă cerând lui Dumnezeu să privească spre noi cu bunăvoință și cu har. Nu întâmplător, multe dintre aceste rugăciuni sunt alcătuite din versete ale Psalmilor și din expresii inspirate din paginile Scripturii. Ele poartă amprenta pocăinței, a smereniei și a dorului după Dumnezeu.

În cea de‑a treia rugăciune întâlnim o altă mărturisire plină de nădejde. Acolo ni se amintește că milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât noianul păcatelor noastre și că iubirea Sa poate birui ceea ce nouă ni se pare imposibil de depășit. De aceea, Biserica se roagă: „Arată‑mi calea pe care să merg pentru a ajunge la Tine”.

Este rugăciunea călătorului care nu dorește doar să cunoască drumul, ci să ajungă la destinația lui cea adevărată: întâlnirea cu Dumnezeu.

În mod cu totul special, rugăciunile a cincea și a șasea exprimă nădejdea Bisericii pentru cei adormiți și pentru toți cei care așteaptă mila lui Dumnezeu.

În întregul tezaur liturgic al Bisericii, cu greu găsim rugăciuni atât de pline de speranță pentru cei care nu au avut parte de un răspuns bun la judecata conștiinței lor și care au nevoie de mila cea fără margini a lui Dumnezeu.

Imnograful Îi spune Domnului: „Tu ai binevoit să primești rugăciuni pentru cei ținuți în iad”. Aceste cuvinte deschid înaintea sufletului un orizont de negrăită speranță. Ele nu anulează dreptatea lui Dumnezeu, dar mărturisesc că iubirea Sa este mai adâncă decât putem înțelege și că mila Lui lucrează în chipuri pe care mintea omenească nu le poate cuprinde pe deplin.

Rugăciunea continuă cerând lui Dumnezeu să trimită ușurare și mângâiere celor cuprinși de întristări și de întuneric. Apoi urmează o afirmație de o frumusețe duhovnicească rară: „Nu este moarte pentru robii Tăi când ieșim din timp, ci mutare de la cele triste ale lumii la cele bune și vesele”.

Ce imagine minunată a veșniciei! Pentru omul care trăiește în Dumnezeu, moartea nu este sfârșit, ci trecere; nu este pierdere, ci întâlnire; nu este coborâre în neant, ci intrare în lumina cea neînserată a Împărăției.

De aceea, aceeași rugăciune ne învață să cerem: „Dăruiește‑ne sfârșit bun și pașnic”.

Această cerere revine adesea în cultul Bisericii și exprimă una dintre cele mai adânci dorințe ale sufletului creștin: să părăsească lumea împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu semenii și împăcat cu propria conștiință.

Toate aceste gânduri, rugăciuni și nădejdi sunt rodul lucrării Duhului Sfânt. El este Cel care îndreaptă căile strâmbe ale vieții noastre, Cel care aduce lumină în întuneric, pace în tulburare și bucurie acolo unde domnesc întristarea și deznădejdea.

Duhul Sfânt poate vindeca răni pe care oamenii le consideră imposibil de vindecat. El poate tămădui suferințe adânci, poate ridica suflete căzute și poate aduce viață acolo unde pare că nu mai există nici o speranță. Există răni pe care nici timpul, nici cuvintele omenești nu le pot vindeca, însă harul lui Dumnezeu poate ajunge până în cele mai ascunse adâncuri ale inimii și poate aduce acolo pace și lumină.

Sărbătoarea Bisericii, Rusaliile, este ziua în care ne amintim de revărsarea Duhului Sfânt și de începutul văzut al lucrării ei în lume. Sărbătoarea bucuriei, dar și a nădejdii. Este sărbătoarea harului care coboară din cer și transformă inimile oamenilor.

De aceea, ascultând aceste rugăciuni și păstrându‑le în suflet, să nu uităm îndemnul care răsună ca o sinteză a întregii vieți creștine și ca o rugăciune pentru fiecare dintre noi: „Ajută‑ne ca, înainte de a ne întoarce în pământ, să ne întoarcem la Tine”.

Aceasta este adevărata înțelepciune, adevărata pregătire pentru veșnicie și aceasta este cea mai mare binecuvântare pe care o poate primi omul pe pământ.