În misiune și privegheri adeseori, în iubire de Dumnezeu și aproapele mereu...

Sunt clipe în viața noastră când milostivirea lui Dumnezeu ne întâmpină cu daruri mari, încât inima, copleșită, abia îndrăznește să le primească. Simțim că ni se dăruiește mai mult decât am fi cutezat să cerem și nespus mai mult decât ni s‑ar cuveni. În asemenea ceasuri, sufletul își pleacă fruntea și înțelege că bunătatea Domnului nu se măsoară după vrednicia noastră, ci se revarsă din adâncul iubirii Sale.

Ne aducem aminte de cutremurul lăuntric al lui Simon, cel care avea să devină Sfântul Apostol Petru. Pe apele lacului Ghenizaret, în fața mulțimii peștilor care umpluseră mrejele și aduseseră atâta binecuvântare lui și tovarășilor săi, pescarul a înțeles că se afla înaintea unei lucrări mai presus de puterea omenească. Darul a copleșit orice așteptare, iar în lumina lui, Simon și‑a văzut propria nevrednicie. De aceea, căzând la genunchii lui Iisus, a rostit: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

Așa își rostește adânca sfială omul care Îl descoperă pe Dumnezeu atât de aproape. În corabia sa, pe apele pe care le străbătuse de atâtea ori, Se afla acum Fiul lui Dumnezeu făcut Om. Iar Simon simțea că inima lui este prea săracă pentru o asemenea revărsare de har.

Cu o astfel de smerenie s‑ar cuveni să trăim întâlnirea cu sfințenia celor pe care Dumnezeu îi așază înaintea noastră. Ne copleșește frumusețea vieții lor, ne mișcă nevoințele lor și ne mângâie rugăciunile lor. Și totuși, trebuie să mărturisim cu sinceritate că adeseori nu vrem să învățăm de la ei. Ne bucurăm de lumina lor, dar pregetăm să ne deschidem cămările propriei inimi, acolo unde schimbarea vieții cere osteneală, pocăință și lepădare de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește, în puține cuvinte, măsura adevăratei cinstiri: „Cinstirea sfântului este imitarea lui”. Așadar, bucuria acestei întâlniri este chemată să rodească în viața noastră, prin dorința de a le urma credința și dragostea.

Un asemenea ceas ne‑a fost dăruit la Mănăstirea Samurcășești‑Ciorogârla. Astfel de momente se hărăzesc unui așezământ o dată la o sută de ani sau chiar mai rar, când rugăciunile atâtor generații par să se adune într‑o singură mulțumire. Astăzi, primim descoperirea unei comori pe care Dumnezeu a păstrat‑o vreme îndelungată sub acoperământul smereniei.

Îmi amintesc că, în anii tinereții mele, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria le spunea adeseori monahilor, preoților și credincioșilor care veneau să‑i ceară cuvânt de folos: „Cimitirul (de la Sihăstria) este plin de sfinți”. Vorbea despre oameni care se nevoiseră cu statornicie, care își împliniseră în fiecare zi pravila și Îl iubiseră pe Dumnezeu cu întreaga lor ființă. Unii nu ieșiseră niciodată pe porțile mănăstirii, aflând în hotarele ascultării lor loc îndestulător pentru călătoria către Împărăție. Unii știau Psaltirea pe de rost, iar alții dormeau în sicrie, păstrând astfel pomenirea morții și grija pentru întâlnirea cu Hristos.

Aceasta fusese nevoința lor: o dăruire tainică, înnoită zi după zi, prin rugăciune, răbdare și înfrânare. Înaintea unor asemenea vieți, se cuvine să ne rușinăm de puținătatea râvnei noastre și să înțelegem că Dumnezeu trimite uneori astfel de oameni, asemenea profeților de odinioară, ca să ne amintească drumul către El, de la care și cei dinaintea noastră, și noi ne‑am abătut. Este acea rușinare bună care trezește conștiința și face să răsară, din pământul smereniei, dorul întoarcerii.

Iată că, din cimitirul acela plin de sfinți al Sihăstriei, despre care vorbea Cuviosul Cleopa, au început să fie ridicate de sub brazdă odoarele sfințeniei. Acolo fuseseră așezați, la vremea plecării lor din această lume, Cuvioșii Cleopa și Paisie, în simplitatea rânduielii monahale, alături de frații lor. După prețuirea și recunoștința pe care le purtăm, am putea spune că li s‑ar fi cuvenit loc de îngropare în biserica mănăstirii lor, ba chiar în catedrale. Ei însă au odihnit în smerenia pământului, până când Dumnezeu a rânduit ca sfintele lor moaște să fie scoase din morminte și aduse în biserică, spre cinstirea și mângâierea credincioșilor.

Aceeași taină a smereniei pe care Dumnezeu o încununează s‑a descoperit și la Mănăstirea Samurcășești‑Ciorogârla. Cine ar fi crezut în urmă cu aproape 80 de ani, la începutul regimului totalitar, când o smerită călugăriță era așezată într‑un mormânt modest, că va veni o zi în care Biserica o va primi în mijlocul ei cu atâta evlavie? Cine ar fi putut întrezări, dincolo de durerea despărțirii și de neliniștea vremurilor care începeau, lumina acestei privegheri?

Dumnezeu cunoștea însă adâncul inimii ei. Cunoștea rugăciunea, jertfa și dragostea cu care își dăruise viața. Sfânta Evloghia este adusă în biserica pe care a iubit‑o mai mult decât s‑a iubit pe sine și mai presus de orice lucru pământesc. Cea care și‑a așezat întreaga existență în slujirea lui Hristos este primită în lumina cinstirii Bisericii Sale. Din tăcerea unui mormânt smerit se înalță mărturia unei iubiri pe care anii n‑au stins‑o și pe care Dumnezeu o face pentru noi izvor de întărire, de nădejde și de chemare la sfințenie.

La sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, ne‑am adus aminte de un smerit nevoitor care a trăit la Constantinopol, cu o mie și o sută de ani în urmă: Sfântul Andrei, cel numit „nebun pentru Hristos”. Un om trecut prin asprimea robiei, dar al cărui suflet ajunsese prin har la libertatea pe care lumea nu o poate nici dărui, nici răpi.

Ce înseamnă această denumire, atât de greu de cuprins cu judecata obișnuită? Și cum o înțelegem noi, cei care ne lăsăm adeseori purtați de porniri fără dreaptă socoteală, de închipuiri și de alergarea după lucruri ce nu pot sătura inima? În viața acestor sfinți, nebunia pentru Hristos era o nevoință asumată, o tăinuire a virtuții sub înfățișarea unui om pe care lumea îl disprețuia. Îndurând batjocura, ei își păzeau comoara lăuntrică de ispita slavei deșarte și căutau, cu o libertate uimitoare, numai bunăvoința lui Dumnezeu.

Andrei fusese adus ca sclav din lumea slavă în cetatea Constantinopolului. Străin de țară, de limba și de obiceiurile celor în mijlocul cărora ajunsese, purta povara unei condiții care părea să‑i închidă orice drum. Și totuși, prin înzestrarea și sârguința lui, a învățat limba greacă atât de bine, încât îi întrecea chiar pe unii dintre cei născuți acolo, ajungând să îndeplinească slujirea de notar.

Să ne gândim ce însemna o asemenea ascensiune pentru un om venit din robie! Ce pregătire, ce încredere și ce răspundere presupunea această îndeletnicire în Constantinopolul de atunci, de vreme ce îi fuseseră încredințate înscrisurile și mărturiile oamenilor!

Dar izbânda aceasta nu i‑a fost îndeajuns. Trecut prin nenumărate greutăți și încercări, Andrei căuta o împlinire mai adâncă decât cea pe care i‑o putea oferi locul de seamă dobândit între semenii săi. Astfel, și‑a acoperit darurile cu haina smereniei. A lăsat deoparte veșmintele strălucitoare și a îmbrăcat zdrențe, asemenea fiului risipitor ajuns în sărăcie, purtând însă în inimă dorul neîmpărțit după Tatăl ceresc.

Oamenii râdeau de el. Îl priveau fără să‑l cunoască și îl judecau fără să‑i poată vedea adâncul inimii. El însă nu‑și mai măsura viața după părerile lor, atât de schimbătoare atunci, ca și astăzi, atât de adeseori lipsite de dreaptă cumpănire și de statornicie. Sub veșmântul sărăcăcios, dincolo de înfățișarea care stârnea batjocură, se ascundea un suflet pe care Dumnezeu îl făcuse părtaș unor daruri de care puțini se învrednicesc în această viață. Cel disprețuit de oameni primise bucuria arătărilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - numite și partenofanii - și mângâierea unei apropieri de cer pe care ochiul grăbit al lumii nu o putea bănui.

Asemenea nevoitori au străbătut istoria Bisericii fără să‑și lipească inima de slava trecătoare și amăgitoare a veacului. În mijlocul oamenilor, trăiau cu privirea sufletului înălțată către Dumnezeu. De la El așteptau mângâierea, înaintea Lui își vărsau lacrimile și în mâinile Sale își așezau întreaga existență.

Această încredințare ne ajută să ne apropiem și de copilăria Sfintei Evloghia. Suferindă, bolnavă, rămasă fără mamă și crescută de o mamă vitregă; un suflet fraged, care a cunoscut prea devreme asprimea vieții și lipsa ocrotirii. Încercările ei ne duc cu gândul la Sfânta Filofteia, copila cinstită ca ocrotitoare a vechii cetăți a Basarabilor, Curtea de Argeș, dar și la atâția copii părăsiți, la atâția oameni care nu găsesc sprijin tocmai acolo unde ar fi firesc să‑l primească: în mijlocul celor apropiați.

Lovită și alungată, această copilă s‑a lăsat în grija lui Dumnezeu. Acolo unde mâinile omenești nu i‑au oferit adăpost, a primit ocrotirea milostivirii cerești. Iar cântările acestei privegheri, dacă le‑am ascultat cu luare‑aminte, ne‑au vorbit despre vindecarea pe care Maica Domnului i‑a dăruit‑o, plecându‑se cu dragoste de Mamă asupra suferinței ei.

Născută departe, în ținuturile grecești, la sute de kilometri de București și de mănăstirea în care avea să‑și încheie călătoria pământească, ea nu putea cunoaște atunci toate cărările pe care urma să o poarte Pronia. Dumnezeu îi cunoștea însă pașii. Din depărtarea Macedoniei de Nord până în liniștea Samurcășeștilor, viața ei avea să crească sub semnul purtării de grijă a Cerului: o copilă rănită, primită sub ocrotirea Maicii Domnului, avea să devină, prin harul lui Hristos, mângâiere pentru alte suflete încercate.

Poate că numele ei ar fi rămas necunoscut multora dintre noi și chiar unora dintre maicile acestei mănăstiri, dacă Dumnezeu n‑ar fi rânduit ca mărturia nevoinței sale să ajungă până la noi. Ceea ce se săvârșește în smerenie, sub privirea Lui, nu se pierde. Lacrima, rugăciunea și dragostea jertfelnică își păstrează rodul, chiar și atunci când oamenii nu le cunosc, iar vremea pare să le acopere cu tăcerea.

Dar ce a însemnat nevoința Sfintei Evloghia? Este bine să ne amintim că ultimii șapte ani ai vieții i‑a petrecut numai între zidurile mănăstirii. Cei aproximativ treizeci și patru de ani de până atunci s‑au desfășurat în mijlocul oamenilor, printre grijile, suferințele și încercările lumii. Mai întâi, a purtat povara unei boli grele, primită ca o cruce pe umerii săi firavi. Era crucea despre care auzim atât de des în cuvintele Mântuitorului și pe care suntem chemați să o ducem până la capăt, cu credința că, în osteneala purtării ei, Domnul nu ne părăsește.

Apoi, după ce a primit vindecarea, viața ei s‑a deschis unei lucrări misionare neașteptate. Recunoștința s‑a făcut slujire, iar bucuria însănătoșirii a rodit în dorința de a‑i apropia și pe alții de Dumnezeu. Cea care cunoscuse atât de adânc suferința devenea acum vestitoare a nădejdii. Cu o luare‑aminte care ne poate rușina uneori pe noi, slujitorii Bisericii, și chiar pe monahii și monahiile din mănăstiri, căuta să le arate semenilor calea mântuirii. Primise un dar și simțea că întreaga viață trebuia să‑i devină răspuns.

Dacă dorim să urmăm izvoarele care păstrează mărturii despre nevoința ei, se cuvine să ne oprim și asupra publicației bucureștene „Cuvânt bun”. Însuși numele ei cuprindea chemarea de a fi pentru inimile oamenilor glasul care îndreaptă, întărește și luminează. Publicația îi îndemna pe cititori să privească atent la propria viață, la alegerile lor și la drumul pe care îl urmau. Se adresa îndeosebi celor care trăiau în mijlocul lumii, printre răspunderi și griji cotidiene, mai puțin monahilor și monahiilor, de la care se aștepta, prin însăși chemarea lor, o cunoaștere mai adâncă a vieții duhovnicești.

În paginile acestei publicații întâlnim referiri la Ecaterina Țârlea, numele de botez al celei care avea să devină Cuvioasa Evloghia. Între imaginile prin care îi este zugrăvită lucrarea se află și aceea a albinei: făptură neobosită, care adună din flori ceea ce poate deveni hrană și dulceață.

Gândul ne poartă firesc la Sfântul Vasile cel Mare și la îndemnul său către tineri de a studia cu discernământ, asemenea albinelor care aleg din flori ceea ce le este folositor. Marele ierarh ne învață „să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ce este vătămător”. Este o lecție despre curăția alegerii, despre atenția cu care trebuie să primim în suflet cuvintele și învățăturile întâlnite.

Asemenea unei albine harnice, Ecaterina străbătea satele, adunând și răspândind binele, purtând către oameni dulceața cuvântului dumnezeiesc. Avea râvnă de apostol. În inima ei ardea dorința de a‑L face cunoscut și altora pe Hristos, ca și aceia să‑și afle drumul către Biserică și să descopere mângâierea credinței. Suferința prin care trecuse o făcuse atentă la durerea aproapelui, iar darul vindecării îi înmulțise puterea de a sluji.

Am văzut forma inițială a acatistului pe care i‑l închinase, cu mult înainte de canonizare, un tânăr care avea să îmbrățișeze la rândul său viața monahală. În evlavia și recunoștința lui, autorul o apropiase de sfintele femei cinstite ca întocmai cu Apostolii, precum Sfânta Tecla și Sfânta Maria Magdalena.

Aici se cuvine o precizare, pentru ca evlavia să fie însoțită de dreaptă înțelegere. Numirea „întocmai cu Apostolii” nu presupune că sfântul a trăit în vremea Apostolilor ori că i‑a cunoscut. Biserica o atribuie și unor sfinți din veacurile următoare, cinstind în mod deosebit lucrarea lor de răspândire a credinței, așa cum se întâmplă cu Sfinții Chiril și Metodie. În cazul acatistului amintit, apropierea trebuie înțeleasă ca o mărturie despre râvna ei misionară, păstrând deosebirea dintre o asemănare duhovnicească și o titulatură bisericească.

Iar această râvnă era, într‑adevăr, vrednică de uimire: o vedem înfiripându‑se în sufletul unei copile încercate, apoi crescând în anii tinereții și ajungând la maturitate în viața călugăriței. În toate aceste vârste, aceeași dragoste o îndemna să iasă în întâmpinarea suferinței și a neștiinței, pentru a le arăta oamenilor calea către Dumnezeu.

O asemenea dăruire am mai întâlnit la monahi și la preoți care au slujit în cetatea Bucureștilor și în alte locuri, unii dintre ei sfârșindu‑și viața în temnițe. Prin mărturia lor, cuvântul Evangheliei a rămas prezent chiar și acolo unde numai rostirea lui aducea primejdie. De această dragoste slujitoare ne amintește și viața Sfintei Evloghia: dragostea care primește de la Dumnezeu putere și o preface, cu smerenie, în sprijin pentru aproapele.

Acești slujitori ai Bisericii au avut o râvnă deosebită, dusă uneori până la jertfa vieții. Mai rar întâlnim însă o asemenea lucrare misionară, desfășurată cu stăruință în mijlocul lumii, în viața unei copile, a unei tinere și, mai târziu, a unei monahii. De aceea, mărturia Sfintei Evloghia ne cheamă la o luare‑aminte cu atât mai adâncă.

Zi după zi, se afla în mijlocul satelor, aproape de oameni și mai ales de copii. Îi aduna, îi învăța cântări, pregătea serbări și momente de sărbătoare, aducând în bisericile Bucureștilor, în sate și în alte locuri bucuria unei credințe vii. În preajma ei, cuvântul despre Dumnezeu căpăta glas de copil, se făcea cântare și se așeza în inimile celor care ascultau. Avea acea dăruire care găsește mereu timp pentru aproapele, chiar și atunci când puterile trupului sunt puține.

Darul lui Dumnezeu a însoțit această osteneală și, potrivit mărturiilor păstrate, ocrotirea cerească s‑a făcut uneori văzută în împrejurări de mare primejdie. Este amintită, între altele, o furtună care i‑a împrăștiat pe cei ce se adunaseră împotriva ei într‑un sat, dorind să o necinstească. Nu era întâia oară când întâmpina batjocură și împotrivire. Tocmai acolo unde venea să aducă un cuvânt bun, se lovea de asprimea inimilor. Totuși, aceste încercări nu i‑au stins râvna, iar cei care i‑au cunoscut viața au văzut în izbăvirile ei semne ale purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Alături de însemnările din publicația „Cuvânt bun”, ni s‑a păstrat și mărturia plină de înțeles a arhimandritului Teofil Ionescu. Slujea pe atunci la Catedrala Patriarhală, care primise de puțină vreme această titulatură, după aproximativ două sute cincizeci de ani în care fusese Catedrală Mitropolitană. Mai târziu, el avea să desfășoare o lucrare misionară în America și în Occident, iar în ultima parte a vieții să slujească drept episcop la Paris.

Arhimandritul Teofil, profesor pentru o vreme în școli de teologie, el însuși încercat în lucrarea propovăduirii, se arăta uimit de dragostea și de râvna Ecaterinei. În evocarea sa, specifică vremii, folosea expresia „trup debil”, în înțelesul de firav, slăbit de suferință. Cuvântul privea fragilitatea ei trupească, fără să pună la îndoială limpezimea minții. Uimirea lui se năștea tocmai din această întâlnire dintre puținătatea puterilor fizice și bogăția unei vieți lăuntrice care rodea neîncetat.

Într‑un trup atât de încercat încăpea o inimă largă, gata să poarte durerile altora. De aceea, și el, asemenea altor contemporani, o asemăna unei albine harnice și pline de osârdie. Imaginea aceasta îi cuprindea bine lucrarea: neobosită în slujire, atentă la ceea ce putea hrăni sufletește și dornică să împartă tuturor dulceața credinței.

Însă mărturia cea mai importantă ne vine de la un teolog care avea să fie găzduit în aceeași familie de macedoneni ce o crescuse și o ocrotise multă vreme pe Ecaterina Țârlea. Era o casă deschisă către aproapele, în care ospitalitatea se făcea grijă statornică. Acolo își găsise sprijin tânăra venită de departe, de același neam cu gazdele sale, străină pe pământ românesc; tot acolo avea să fie primit și fratele Nicolae Bujor, viitorul monah Nicodim, un suflet cu multă râvnă pentru viața duhovnicească.

Lui îi datorăm proiectul Acatistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, precum și numeroase scrieri și evocări, dintre care unele au fost publicate în anii din urmă. Forma inițială a acatistului a trecut printr‑o cercetare exigentă din partea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, fiind îndreptată și diortosită substanțial.

Din mărturia părintelui Nicodim cunoaștem îndeaproape viața Ecaterinei, nevoința ei, prezența în atâtea sate și încercările prin care a trecut. Între acestea s‑a aflat și o cumplită primejdie de moarte. În satul Ulmeni, a fost bătută cu atâta cruzime, încât a rămas, asemenea omului căzut între tâlhari din pilda Samarineanului milostiv, „abia vie”: la hotarul fragil dintre viață și moarte.

Cea care străbătuse drumuri grele pentru a‑i întări pe alții avea acum ea însăși nevoie să fie ridicată și purtată. Trupul firav, așezat cu generozitate în slujba aproapelui, purta rănile unei violențe greu de înțeles.

A fost dusă la Spitalul Brâncovenesc din București, într‑o stare atât de gravă, încât, după mărturia păstrată, nu i se mai dădeau șanse de supraviețuire. De acolo a fost adusă la mănăstirea în care, cu câțiva ani înainte, își depusese voturile monahale și primise, în locul numelui Ecaterina, cel de Evloghia.

Intrarea în cinul monahal îi adâncise dăruirea. Râvna de a‑i apropia pe oameni de Dumnezeu rămăsese aceeași, purtată acum în ascultarea și în făgăduințele vieții călugărești. Iar când puterile trupului au fost zdrobite de suferință, mănăstirea a primit‑o înapoi ca pe o fiică rănită, care își risipise puterile în mărturisirea credinței, în slujirea celor pentru care se rugase și cărora le vestise iubirea lui Hristos.

Părintele Nicodim Bujor, cel care i‑a alcătuit și acatistul, a păstrat cu multă evlavie amintirea Cuvioasei Evloghia și le‑a vorbit multora despre viața ei. Tot el a săvârșit slujba de pomenire și prohodire la deshumarea făcută la șapte ani după trecerea sa din această lume. Dragostea lui recunoscătoare a vegheat astfel asupra unei mărturii pe care timpul ar fi putut să o acopere, dar pe care Dumnezeu a voit să o aducă la lumină.

La începutul anului 2026, când, în cadrul lucrărilor Comisiei Arhiepiscopiei Bucureștilor, am participat la deschiderea mormântului ei, am găsit osemintele așezate deoparte, adunate cu grijă într‑un sicriaș aparte. Era semnul că, în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, mormântul fusese deschis, iar rămășițele pământești ale Cuvioasei Mucenițe fuseseră reașezate cu evlavie.

Altfel s‑au înfățișat mormintele altor mărturisitori și nevoitori, precum Sfântul Preot Dumitru Stăniloae, Sfântul Cuvios Sofian sau Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, asupra cărora nu se intervenise după înhumare. Aici însă, felul în care erau păstrate osemintele mărturisea o grijă mai veche, despre cinstirea pe care părintele Nicodim Bujor i‑o purtase și după mutarea ei la Domnul. În tăcerea mormântului se păstrase urma unei iubiri credincioase.

Prin asemenea mărturii au ajuns până la noi câteva dintre faptele minunate ale Cuvioasei Evloghia. Ceea ce fusese trăit în smerenie, cunoscut de puțini și păstrat în inimile celor apropiați a devenit, la vremea rânduită de Dumnezeu, prilej de întărire pentru întreaga Biserică. Astfel a binevoit Domnul ca ea să fie așezată în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română, împreună cu alte femei nevoitoare: cuvioase, mame de sfinți și mărturisitoare cu o deosebită râvnă pentru credință.

Trăim într‑o vreme în care părerile se rostesc cu prea mare ușurință, iar judecățile survin adeseori înaintea cunoașterii. Sunt contestate persoane, sunt puse sub semnul îndoielii vieți întregi, este întâmpinată cu neîncredere până și mărturia concretă a sfințeniei. Uneori, cei care vorbesc nu cunosc nici adevărurile adânci ale credinței, nici împrejurările concrete asupra cărora se pronunță. Și totuși, cuvântul lor se grăbește să osândească.

Există, desigur, întrebări îndreptățite și observații care pot sluji adevărului. Dar, prea adeseori, măsura nedreptății din cuvinte o întrece pe aceea a adevărului și a cercetării atente. Mai ales când sunt atinse lucrurile sfinte, ni se cere dreapta socoteală care ne oprește să confundăm bănuiala cu certitudinea și zgomotul părerilor cu puterea mărturiei.

Sfânta Cuvioasă Evloghia nu are însă nevoie de încuviințarea celor care își risipesc vremea în judecăți pripite, ascunzându‑se uneori în spatele unor identități false. Viața ei și‑a aflat deja măsura înaintea lui Dumnezeu. Cinstirea pe care i‑o aducem ne cheamă pe noi la o cercetare mai adâncă a inimii și la o apropiere mai sinceră de Hristos.

Ea a privit către Dumnezeu cu o încredere pe care o văzusem, peste veacuri, la Sfântul Andrei și la ucenicul său Epifanie, în biserica din Vlaherne. Cu ochii sufletului îndreptați către cer, aceștia nu‑și făceau călăuză din părerile oamenilor și nici nu se înveșmântau în laude trecătoare. Pe această cale a mers și Cuvioasa Evloghia. Drumul ei, străbătut prin suferință, rugăciune și slujire, a dus către Împărăția cerurilor.

Mănăstirea Samurcășești‑Ciorogârla, în cei peste două sute de ani ai istoriei sale, a cunoscut la rândul ei încercări grele. Poate că unele dintre cele mai apăsătoare au fost cele din vremea războiului, când au fost aduse aici moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. În acele zile, mănăstirea păstra un odor de mare preț pentru credința poporului nostru, în vreme ce amenințarea bombardamentelor tulbura liniștea locului.

Puțini cunosc faptul că părinții de la Mănăstirea Neamț, care însoțeau racla Sfintei Parascheva, erau nevoiți adeseori, ziua ori noaptea, să iasă din mănăstire și să se adăpostească în lanul de porumb din apropiere. Când sunau sirenele, primejdia îi chema din nou pe drumurile fricii, sub cerul amenințat de război. În biserică se înălța rugăciunea, iar dincolo de zidurile ei oamenii căutau un loc în care să‑și ocrotească viața.

Au urmat anii regimului comunist, cu alte apăsări, lipsuri și încercări. A venit și o vreme în care ruina s‑a așezat peste unele dintre zidurile și clădirile acestui așezământ. Cu multă osteneală, cu răbdare și jertfă, degradarea a început să facă loc înnoirii, iar ceea ce părea sortit părăsirii a fost, încetul cu încetul, ridicat și înfrumusețat.

Cred că, alături de rugăciunile maicilor acestei obști și ale părinților slujitori, la această înnoire au luat parte și rugăciunile Sfintei Cuvioase Evloghia. Cea care și‑a încheiat aici călătoria pământească a rămas, prin mijlocirea ei înaintea lui Dumnezeu, aproape de locul în care fusese primită și de surorile în mijlocul cărora viețuise. Iar astăzi, când îi cinstim sfințenia, privim cu recunoștință și către o lucrare tainică: rugăciunea care întărește inimile, susține osteneala mâinilor și ajută viața să înflorească din nou acolo unde încercările lăsaseră răni.

Întâmpinăm ziua de 4 octombrie 2026, sărbătoarea proclamării locale a canonizării Sfintei Cuvioase Evloghia, printr‑o slujbă de priveghere, pe care o așezăm înaintea lui Dumnezeu ca pe o smerită ofrandă de recunoștință. Rugăciunea noastră din această seară este puțină dacă o privim alături de mulțimea ostenelilor ei, de dragostea cu care priveghea, de nevoința pe care și‑o asumase și, mai ales, de dorința arzătoare de a‑i face și pe ceilalți părtași la marile taine ale credinței.

Aceasta a fost strădania ei de‑a lungul anilor: să‑i apropie pe oameni de Hristos și să le arate calea către Împărăția lui Dumnezeu. Din copilăria încercată de suferință, prin anii tinereții și până la vremea în care a îmbrăcat haina monahală, aceeași dragoste i‑a însuflețit pașii. Oriunde ajungea, purta cu sine dorința ca și aproapele ei să afle mângâierea pe care ea o primise, ca încă o inimă să se deschidă rugăciunii, ca încă un suflet să‑și regăsească drumul către Biserică.

Dacă cineva i‑ar citi viața fără să‑i cunoască numele și chipul, ar recunoaște în faptele ei statura unui mare misionar. Cu atât mai mult ne uimește această putere a mărturisirii când aflăm că ea s‑a arătat într‑o femeie cu trup firav, trecută prin atâtea suferințe. În smerenia înfățișării sale se ascundea o neobișnuită tărie duhovnicească. Ne aducem astfel aminte și de nevoitorii Constantinopolului, pe care lumea îi socotea lipsiți de însemnătate, dar care, în biserica din Vlaherne, s‑au învrednicit să vadă slava și ocrotirea Maicii Domnului. Dumnezeu cunoștea comoara pe care privirea grăbită a oamenilor nu o putea descoperi.

O rugăm pe Sfânta Cuvioasă Evloghia să mijlocească înaintea Domnului pentru ca din dragostea și râvna ei să se aprindă și inimile noastre: ale tinerilor și ale celor mai puțin tineri, ale tuturor celor care doresc să‑i urmeze pilda. Mărturisesc că exemplul ei mi se pare greu de urmat și cu atât mai greu de egalat. Dar fiecare dintre noi poate așeza un început bun: o rugăciune săvârșită cu mai multă luare‑aminte, un cuvânt de folos, o mână întinsă celui singur, puțin timp dăruit unui copil care are nevoie să audă despre Dumnezeu. Prin asemenea începuturi smerite, dragostea prinde rădăcină și în viața noastră.

O rugăm să mijlocească la Dumnezeu răsplătire și binecuvântare pentru toți cei care au făcut posibil momentul întoarcerii ei, întru cinstire, în biserica mănăstirii. Îi purtăm în recunoștința noastră pe cei care au pregătit racla de argint, cu frumusețea cuvenită sfintelor sale moaște, pe cei care i‑au zugrăvit icoanele și pe toți cei care au lucrat la pregătirea așezământului pentru proclamarea locală a canonizării.

În chip deosebit, ne îndreptăm gândul către maica stareță și soborul care a răspuns chemării sale, purtând împreună grijile și ostenelile acestor zile. Mai ales în ultima vreme, au făcut din noapte zi, străduindu‑se să răspundă fiecărei nevoi și să‑i întâmpine pe toți cu bunăvoință, pentru ca lucrurile să se așeze în pace și bună rânduială. Dincolo de frumusețea pe care o vedem astăzi se află multă muncă tăcută, îndelunga osteneală purtată cu răbdare și dragoste care nu și‑a numărat ceasurile.

Ne rugăm deopotrivă Sfintei Cuvioase Evloghia și Sfintei Cuvioase Parascheva, de a cărei sărbătoare ne mai despart numai câteva zile. Ne amintim cu evlavie că, în anul 1944, vreme de câteva luni, această mănăstire a adăpostit sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva. Astăzi, chemăm mijlocirea amândurora, cu nădejdea că rugăciunea lor ne va întări și pe noi, cei a căror râvnă este atât de mică.

Să ne ajute să ne ridicăm din nepăsare, să ne adunăm din risipire și să răspundem chemării lui Hristos cât încă ne este dăruită vremea întoarcerii. Iar dacă am întârziat pe cale, să nu ne pierdem nădejdea, ci să căutăm cu smerenie bucuria celor veniți în ceasul al unsprezecelea, despre care ne vorbește în cuvântul său dumnezeiescul păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.