Înaltă lecție de pocăință, brațele părintești și calda îmbrățișare
Ori de câte ori, prin neascultare, mândrie și felurite păcate, am mâhnit pe Dumnezeu, singura cale este întoarcerea, revenirea, regăsirea sinelui și dorința de a pune început bun, precum era năzuința marilor nevoitori filocalici de odinioară.
În Evanghelia după Sfântul Luca, capitolul 15, versetele 1-2, se spune: Și se apropiau de El toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei.
Deci, cărturarii și fariseii nu priveau cu ochi buni bunătatea și dragostea pe care Mântuitorul le arăta față de oaia cea pierdută, sau față de cel care se depărtează de staul.
Pilda întoarcerii fiului risipitor este una dintre cele mai importante rostite de Mântuitorul Hristos. Toate învățăturile Evangheliei au un mesaj special, aducându-ne aminte de cuvintele Mântuitorului, dedicate vieții veșnice.
Pilda vorbește despre doi fii. Unul, mulțumit de starea în care se afla, iar altul, mai tânăr, care a cerut partea ce i se cuvenea din avuție, deși cunoștea și el, ca și noi, că pe toate le avem de la Dumnezeu, prin dragostea părinților, fără a putea ridica pretenții reale asupra vreunui bun.
În vremea noastră, ca și altădată în istorie, din pricina neînțelegerilor dintre frați privind împărțirea avuției, foarte multe familii sunt dezbinate. Frații care, împreună în aceeași casă, au crescut și s-au bucurat de momente de comuniune sfântă se tulbură din pricina împărțirii unei avuții, pe care, oricum, într-o zi o vor lăsa aici, chiar dacă pun atât de mare preț pe ea.
La fel a cerut și fiul cel tânăr și, primind ce i se cuvenea, a mers într-o țară îndepărtată, acolo cheltuind toate darurile părintelui său.
Vremea bucuriilor și a îmbelșugării trecuse, fiul cel tânăr nu mai avea ce mânca și de aceea s-a alipit de unul dintre locuitorii ținutului respectiv.
Cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El, iar cel ce se alipește de desfrânată, un trup cu ea se face.
Ce a urmat în viața tânărului bogat, posesor al avuției moștenite din dragostea părintelui, este cunoscut. Lipsurile, suferința, dorul pe care fiecare îl simte pentru cineva foarte drag, în cele din urmă, l-au făcut ca, într-o zi, să-și vină în sine.
A-și veni în sine ne descoperă faptul că până atunci era afară de sine, adică despărțit de ceea ce trebuia să împlinească și, abia acum, revenise într-un stadiu care îl reașeza întru cele firești.
După ce și-a risipit avuția, cel care se aflase în casa părintelui său dorea să fie asemenea argaților de la casa stăpânului. O boare de smerenie s-a pogorât peste el, sentimentul de regret îl conduce către tatăl său. Părintele său nu l-a primit asemenea unui argat, ci cu bucurie, oferindu-i haina cea luminoasă, asemenea celui dintâi.
Haina cea dintâi trebuie să constituie un subiect de meditație pentru fiecare dintre noi, întrucât este haina nestricăciunii, a Botezului, cu care am fost îmbrăcați, acoperământ asupra rușinii, despre care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel: câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și îmbrăcat (Galateni 3, 27).
Inelul primit de fiul reîntors este arvuna Duhului, pecete și semn creștin peste veacuri. Așa se face că, în anumite locuri și timpuri, episcopii au primit inelul, nu pentru a se mândri că dețin câteva grame de aur sau argint în plus, ci pentru a confirma puterea și pecetea primite, așa cum arătase Mântuitorul despre fiul care se întorsese.
Vițelul înjunghiat și ospățul care s-a pregătit reprezintă taina rânduită mai înainte de întemeierea lumii. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat. Dacă are cineva urechi - să audă! (Apocalipsa 13, 8-9).
Exegeții textului evanghelic se întreabă: cum de s-a arătat invidios fiul care a viețuit cu bună plăcere și a slujit tatălui? Cu adevărat, fariseii se considerau curați și drepți și cârteau asupra Domnului că îi primea la Sine pe vameși și pe desfrânați.
Fiul care cârtește îi închipuie pe cei care se smintesc pentru grabnica fericire și mântuire a păcătoșilor. Aceasta este vrajba când nu cunoșteam iubirea lui Dumnezeu. De aceea se nasc cârtirea și vorbirea deșartă.
Pilda a fost adresată fariseilor. Dacă voi sunteți drepți precum fiul acela și bineplăcuți părintelui, atunci nu cârtiți pentru veselia pe care o facem pentru mântuirea păcătosului, căci și acesta este un fiu. Fiul cel mare, aparent drept, nu vrea să intre, iar părintele iubitor iese și îl roagă, vorbește despre cel care fusese pierdut și a înviat.
Fiul cel tânăr poate fi asemănat cu vameșii și păcătoșii, fiul cel mare, cu fariseii și cărturarii, iar pilda ne spune că pentru judecățile lui Dumnezeu să nu se mâhnească nimeni, ci să rabde, când cei care par a fi păcătoși petrec bine și se mântuiesc.
Așezată înaintea începerii Sfântului și Marelui Post, pilda despre fiul care se întoarce la părintele său este o înaltă lecție de pocăință. Dacă vom avea puterea de a ne reveni în sine, a ne îndrepta, a ne întoarce, Dumnezeu ne va primi, iar bucuria va fi mare, mai mare decât întristarea plecării și îndepărtării de Dumnezeu.
Întoarcerea către Părintele ceresc ne arată adevărata valoare a sufletului. Prin pocăință pentru păcatele noastre, săvârșite cu voie sau fără de știință, Hristos Domnul ne primește, oferindu-ne Mielul euharistic, comuniunea cu El, bucurie, pace și împlinire duhovnicească.
Mărturisirea feciorului Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18) ne învață că trebuie să mărturisim din toată inima că am păcătuit și să ne osândim prin această atitudine.
Pilda îl înfățișează pe fratele cel mare și ascultător mâniindu-se, nedorind să intre, nu pentru că ar fi fost invidios, ci ca să arate cât de covârșitoare este bunătatea lui Dumnezeu.
Atitudinea de mânie întâlnită în Evanghelie arată că atâta har și bucurie oferă Domnul pentru cei care se pocăiesc, încât pot stârni invidia altora. La fel și în Pilda lucrătorilor viei, și acolo cei dintâi cârteau. Când și noi cârtim, ne asemănăm acelora!
Este nevoie de bucurie și veselie. Cine, văzând un mort înviind, nu se bucură și cine, aflând ce a pierdut, nu se veselește? Atunci când a plecat fiul mai tânăr, tatăl îndelung a răbdat. Acum, când a revenit, l-a primit cu bucurie. Nu doar că nu i-a cerut socoteală, ci l-a și învrednicit de daruri, nu doar că nu l-a mustrat, ci i-a luat apărarea.
Eftimie Zigabenul spune: Cu adevărat mare este, Doamne, iubirea ta de oameni, nici un cuvânt nu va fi de ajuns să dea mulțumită pentru ea. Fie dar ca și noi care asemenea fiului desfrânat am plecat și risipit bogăția părintească, să arătăm aceeași întoarcere ca și el și de aceeași iubire de oameni să ne învrednicim.
Mai mare este bucuria păcătoșilor care se pocăiesc. Aceștia vor avea o altfel de privire către Dumnezeu. Profetul David, după păcatele sale, se pocăia și spunea: Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni (1, 23-24), spune: Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea odinioară, acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea. Şi slăveau pe Dumnezeu în mine. Aceasta era reacția ucenicilor Mântuitorului, care au aflat de întoarcerea prigonitorului de altă dată.
Pocăința aduce bucurie lui Dumnezeu, se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).
Risipitorul de altă dată nu mai purta veșmântul ponosit pentru care ar fi putut să fie scos de la cină, ci unul luminos, primit de la părintele său. O astfel de experiență, într-o țară îndepărtată, printre străini, printre cei care nu-l iubeau, l-a adus la înalta înțelepciune a smereniei. Nu a reușit să înțeleagă taina sufletului mai înainte, devenind pildă pentru cel care se pocăiește cu adevărat. Mântuitorul a vrut să ne învețe că atitudinile potrivnice față de ceilalți, indiferent cine sunt ei, nu au loc în viața duhovnicească, iar mărturisirea, făcută cu responsabilitate și evlavie, aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.
Istoria Bisericii cunoaște multe convertiri și întoarceri din rătăcire. Mântuitorul Și-a îndreptat privirea către cei care erau desconsiderați în fața ochilor oamenilor, dar care aveau sufletul curat. I-a atenționat pe cărturari și farisei, pe cei care beneficiau de mare încredere în lumea iudaică de faptul că vameșii și păcătoșii intră înaintea lor în Împărăția cerurilor. El a fost prietenul vameșilor și păcătoșilor, pentru că aceștia au avut disponibilitatea de a-și schimba viața.
Patericul și scrierile filocalice ne vorbesc despre întoarceri care au uimit pe cei drepți și pe cei păcătoși. Un astfel de caz este zugrăvit de viața unui fost tâlhar, Moise Arapul, care nu s-a convertit doar el, ci i-a întors la credință pe toți tâlharii care fuseseră împreună cu el.
În literatura universală și cea românească sunt exemple strălucitoare de oameni care, asemenea lui Zaheu vameșul, fiului risipitor sau femeilor păcătoase, s-au întors, iar întoarcerea lor negrăită bucurie a adus în cer Părintelui cel Bun.
Întoarcerea Fiului risipitor reprezintă argumentul duhovnicesc împotriva depresiei și deznădejdii. Oricât de departe am fi de dragostea și cuvântul lui Dumnezeu, o clipă de pocăință, un gând al conștientizării iubirii lui Dumnezeu pot însemna o rază din veșnicia iubirii Lui, un imbold spre ridicare, dar și tainica îmbrățișare din pragul Raiului, la hotarul timpului...