Înălțarea Domnului ne face cale către Împărăție
Pentru Biserică, Înălțarea Domnului este sărbătoarea care încheie praznicul Paștilor. În Biblie, Înălțarea este evenimentul de sfârșit al activității pământești a lui Iisus Hristos și întrevede începutul drumului istoric al Bisericii. Istoria biblică ne arată că Hristos va veni din ceruri la sfârșitul lumii, dar în același timp Biserica ne arată că Hristos este prezent și lucrător în istorie, nu absent. Aceste două perspective au fost trăite diferit de Apostoli și de Biserica primară, și prin ele și noi încercăm să înțelegem semnificația profundă a Înălțării Domnului.
Înălțarea Domnului este consemnată de Evangheliștii Marcu și Luca. Sfântul Marcu este cel mai succint în relatarea sa: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S‑a înălţat la cer şi a şezut de‑a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19). El folosește verbul grecesc analamváno pentru a exprima înălțarea lui Hristos cu trupul la cer. Sfântul Luca relatează și el Înălțarea la capitolul 24 din Evanghelia sa: „Şi i‑a dus afară până spre Betania şi, ridicându‑Şi mâinile, i‑a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S‑a despărţit de ei şi S‑a înălţat la cer” (24, 50‑51). Evanghelistul Luca folosește verbul anaféro, care este un pic mai ofertant în înțelesuri decât verbul folosit de Sfântul Marcu. Pe lângă semnificația de a ridica pe cineva la o poziție mai înaltă, anaféro are și o semnificație cultică, de a oferi pe cineva sau ceva drept ofrandă pe un altar, act care presupune o înălțare a darului respectiv. Această imagine este reluată de Luca în cartea Faptele Apostolilor, unde spune că „pe când ei priveau, S‑a înălţat şi un nor L‑a luat de la ochii lor” (Fapte 1, 9). Aici, Luca folosește verbul hypolamváno, care înseamnă a înălța sau a transporta pe cineva într‑un loc înalt, dar și a primi pe cineva cu ospitalitate (eng. to receive hospitably, welcome). Adică, Hristos Se înalță de pe pământ, dar este primit în același timp de Tatăl cu iubire și cu toată bunăvoința.
Precum S‑a înălțat, așa va veni la Parusie
Toate aceste cuvinte nu sunt întâmplător folosite de Evangheliști. Ei au încercat să exprime în cuvinte omenești o realitate foarte complexă, și aceste cuvinte exprimă câteodată lucruri contradictorii. Ar părea că Înălțarea Domnului este eminamente un eveniment eshatologic, termen care în limbaj teologic exprimă că această realitate nu se epuizează în datele lumii acesteia, ci ea se descoperă în mod deplin la sfârșitul lumii și al istoriei, având în vedere scopul final al lumii. Cu alte cuvinte, înțelegem Înălțarea Domnului când Hristos va veni din nou în lume. Caracterul eshatologic al Înălțării Domnului este exprimat prin cuvintele îngerilor (bărbați îmbrăcați în alb) către Apostolii care priveau pe Hristos înălțându‑Se la ceruri: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S‑a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L‑aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11). Această vestire a îngerilor a generat în rândul comunității Apostolilor și al Bisericii primare un anumit ethos, marcat de așteptarea apropiatei veniri a Domnului, potrivit mărturiei îngerilor. Creștini din Biserica Apostolilor au trăit aceste cuvinte atât de puternic, încât credeau că Hristos va veni chiar în timpul vieții lor. Cu toate acestea, vedem că Înălțarea Domnului marchează pentru Apostoli și ucenici și începutul orientării lor către lume. După Înălțare ni se spune că Apostolii au început a propovădui pretutindeni (Marcu 16, 20). Această propovăduire era dublată și de o trăire foarte intensă a prezenței lui Hristos cu ei. Nu ni se spune nicăieri că Hristos prin actul Înălțării i‑a părăsit pe Apostoli, ci că, într‑un alt fel, era prezent cu ei, altfel decât fusese până atunci. Evanghelistul Marcu spune că „Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau” (Marcu 16, 20). Luca accentuează foarte mult experiența liturgică a lui Hristos, lucru subliniat de verbul anaféro, prin care el exprimă o raportare cultică sau prin rugăciune la Hristos. Dar el mai spune că Apostolii, după Înălțarea Domnului, „închinându‑se Lui, s‑au întors în Ierusalim cu bucurie mare, și erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 52‑53). După Înălțarea Domnului ni se arată cum comunitatea Apostolilor și a celor care credeau trăia prezența lui Hristos în rugăciune, în preaslăvirea lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, tot Sfântul Luca subliniază același lucru. După ce consemnează numele Apostolilor, Evanghelistul spune: „Toţi aceştia, într‑un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui” (Fapte 1, 14).
„Ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor care cred”
Această experiență a lui Hristos prin rugăciune ne descoperă caracterul mistic și duhovnicesc al evenimentului Înălțării Domnului. Părintele Dumitru Stăniloae accentuează dimensiunea mistică a unirii omului cu Dumnezeu, spunând că Înălțarea Domnului este actul prin care firea umană asumată de Hristos, trecută prin Patimi și Înviere, este acum așezată de‑a dreapta Tatălui, adică la o statură de înduhovnicire și îndumnezeire deplină. „Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer și șederea Lui de‑a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor care cred. În aceasta stă puterea și slava supremă la care S‑a urcat Hristos prin Înălțarea la cer. Trupul domnesc, ridicat nu numai la cer, ci la cerul cerului, mai presus de toată autoritatea și stăpânirea și de tot numele și demnitatea, care e numit de Isaia muntele lui Dumnezeu și casa lui Dumnezeu așezată pe vârful tuturor munților, sălășluiește în același timp în intimitatea cea mai profundă a celor care cred și se face vădit în intimitatea celor care s‑au curățit de patimi, ca loc prin care și din care izvorăște toată puterea de sfințire și de îndumnezeire a noastră”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Cu alte cuvinte, firea umană înălțată de Hristos la Tatăl devine un punct de iradiere al harului pentru toți oamenii. De aceea, într‑un fel, prin Înălțarea lui Hristos, toți oamenii sunt înălțați mistic la unirea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama zice: „Noi prăznuim trecerea însăşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesubt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte”.
Propovăduirea credinței și trăirea rugăciunii
În acest eveniment extraordinar vedem că se unesc două aspecte oarecum contradictorii. Pe de‑o parte, Înălțarea Domnului este plecarea lui Hristos din mijlocul Apostolilor, cel puțin în felul cum fusese El prezent până la acel moment. Înștiințarea îngerului: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S‑a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L‑aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11), ne confirmă că Hristos va mai fi prezent în lume în felul acesta la sfârșitul lumii. Acest aspect l‑am denumit eshatologic, și el se caracterizează prin trăirea unei nostalgii după Hristos a primei comunități a Bisericii. Pe de altă parte, aspectul mistic sau duhovnicesc vine să întregească imaginea, spunând că Hristos nu este absent total din Biserică, ci El este prezent, iar această prezență nu mai este fizică și exterioară Apostolilor și comunității celor care cred, ci este trăită prin rugăciune și în mod special prin metanoia, adică schimbarea minții. Această schimbare și transformare duhovnicească a Apostolilor este evidentă. Până la Înălțare erau temători, șovăielnici, nesiguri; după Înălțare, ei încep să predice Evanghelia, se roagă în templu, fac semne mari în popor. Față de aceste două perspective, noi, cei de astăzi din Biserică, la fel ca și comunitatea Sfinților Apostoli, suntem chemați la cel puțin două atitudini. Prima ar fi orientarea către lume și vestirea Evangheliei, adică a veștii celei bune a mântuirii noastre în Hristos. Predicarea Evangheliei nu este o lucrare care nu mai are relevanță astăzi, pentru că din epocă în epocă lumea are nevoie să își împrospăteze viața din apele vii ale cuvintelor lui Dumnezeu. A doua este unirea prin rugăciune și Sfintele Taine cu Fiul lui Dumnezeu, stăruirea în rugăciune, cum este denumită în Faptele Apostolilor. Mărturisirea credinței, adică a Evangheliei, și profesarea rugăciunii sunt aspecte ale unirii celor care cred în același cuget, asemenea Sfinților Apostoli și primei comunități a Bisericii.