Încă o victimă a regimului comunist

Un articol de: Carmelia Leonte - 19 Iulie 2008

Petre Pandrea, de profesie avocat, specialist în codul penal, s-a afirmat în perioada interbelică mai ales în calitate de scriitor, eseist, publicist redutabil. Cariera lui s-a desfăşurat într-un mod eminent până când, inclus în lotul Pătrăşcanu, viaţa lui a luat brusc o turnură tragică. Tot ce scrisese a fost folosit împotriva lui. Manuscrisele au fost considerate de anchetatori şi completul de judecată dovezi suficiente de vinovăţie, pentru a-l trimite la ocnă 15 de ani, a-i confisca toată averea şi a-l priva de drepturile civile. „Prin sentinţa Nr. 126 din 15 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, Colegiul de fond, inculpatul Marcu Petre Pandrea a fost condamnat, cu unanimitate de voturi, la 15 (cinsprezece) ani muncă silnică şi 8 (opt) ani degradare civică şi confiscarea în întregime a averii personale.“ Tot în rechizitoriu se mai menţionează că „inculpatul Marcu Petre Pandrea a intenţionat să publice aceste scrieri, aşa cum personal a recunoscut. Bineînţeles că, datorită conţinutului net şi în întregime ostil regimului, publicarea urma să o facă numai în alte ţări decât cele din lagărul socialist“. Temniţele comuniste, 11 la număr, lagărele de exterminare de la Ocnele Mari şi Aiud, precum şi tratamentul inuman din anii lungi de detenţie i-au grăbit sfârşitul, petrecut în anul 1968, brutal şi dureros. Petre Pandrea nu a mai avut timp să îşi publice opera, dar a avut nişte premoniţii. În anul 1962, într-una din celulele de la Aiud, a spus: „Va veni şi anul 2000. Abia atunci se vor scotoci arhivele, ca să se reconstituie etapele, atmosfera, echipierii, eroii, dracii, sfinţii, precursorii, moşii şi strămoşii. In anul 2000 voi reînvia, efemer, ca scriitor de memoriale“. A spus asta cu modestia caracteristică oameni lor mari. S-a dovedit a fi scriitor de memorii, dar nici într-un caz efemer. În 1998, SRI a returnat fiicei scriitorului manuscrisele confiscate. Astfel, au văzut lumina tiparului şi au fost, deci, cunoscute de publicul larg volumele „Memoriile mandarinului valah“, „Reeducarea de la Aiud“, „Garda de fier“, „Helvetizarea României“.

Iată câteva dintre meditaţiile lui, extrase din „Memoriile mandarinului valah“, Ed. Albatros, 2000: „De unde provine răutatea inexplicabilă pe care o găsesc generalizată în 1955 şi nu o găseam în 1926 şi nici măcar în 1945? Din frică. Istoricii revoluţiei de la 1789 consemnează fenomenul psihologic denumit „La Grande Peur“, odată cu declanşarea Revoluţiei franceze. În urma arestărilor masive din 1947 şi 1948, s-a abătut o mare spaimă şi asupra cetăţeanului român. N-a fost niciodată un cetăţean conştient şi curajos. Amintirile ancestrale de iobag şi de animal vânat de războinici (ocupanţi străini) au creat cetăţeanului român o psihologie de vulpe hăituită. E iepure. Iepurele vânat pare naiv şi scapă cu fuga. La noi, puţini au scăpat cu fuga în munţi. Au fost câţiva romantici. Iobagul rămâne pe loc, îşi face o carapace din ipocrizie, este adscriptus glebae. Aici suportă intemperiile cu viclenie şi răbdare, amestec de vulpe şi broască ţestoasă. Din frică se nasc răutatea şi şiretenia. Laşitatea este primul aspect efemer… Vulpea nu umblă în cârduri, ca lupii, ci tiptil, tiptil şi singuratică. Aşa-i omul valah în 1955“ (p. 64); „când am venit la penitenciarul principal Aiud (prin august 1948), murise un deţinut într-o celulă unde se mai găseau alţi doi camarazi. (…) Cei doi au ţinut un consiliu secret şi au hotărât să nu anunţe imediat moartea colegului… ca să-i ia porţia de mâncare. Mai doreau să prindă un turtoi, pe care să-l împartă frăţeşte. Plângeau şi mâncau. Până au prins de veste gardienii…“ cei doi au ajuns la „neagra“ - o celulă la subsol, strâmtă, fără lumină, din ciment ud.“ (p. 74); „Dar eu nu eram deznădăjduit. N-am avut nici o secundă impresia că viaţa mi se va termina acolo… Nu am suferit în viaţa mea de solitudine. Mi-am dorit şi îmi doresc pustnicia, deşi soarta mi-a hărăzit să trăiesc printre oameni, printre mulţi oameni, în familie, în cazarmă, în barou, în puşcărie. Nu am suferit niciodată de foame, psihic, decât după ce am ieşit din temniţă, internat sau cazarmă“ (p. 127); „Ceea ce mă înduioşează întotdeauna, când mă gândesc la Ocnele Mari (unde am stat de la 1 decembrie 1948 până la 3 februarie 1952) şi la celelalte puşcării ale mele, se referă la strădania codeţinuţilor de a-şi împărtăşi şi transmite cunoştinţele, de a face schimb de experienţă. Unul ţinea prelegeri despre albinărit, moş Bolintineanu explica fabricaţia pâinii, altul iniţia pe ageamii în taina pregătirii murăturilor de toamnă, Ilie Ioan preda lecţii de limba română, eu predam germana şi am ţinut, în franţuzeşte, un curs de lirică, de la Victor Hugo până la Paul Claudel, Puiu Vojen ne-a explicat pe Shakespeare, Mihai Popovici, pictura italiană, Manoilescu, economia politică, Ţuţea făcea filosofia istoriei şi s-a pornit zarvă imensă în jurul lui Faust, incendiind inimile şi luminând capetele (…) Aveam cătuşe la mâini. N-aveam cătuşe pe creier şi nici nu se pot pune. Aveam cătuşe la mâini, la picioare şi chiar pe limbă în faţa administraţiei, deşi protestul meu zgomotos şi limba ascuţită de absidă n-au putut fi reduse la tăcere. N-au putut să ne pună cătuşe pe creier. În şoaptă şi lecţii anodine s-au desfăşurat, încă o dată, în experienţa veacurilor. Într-o groapă ca „ocna“ noastră s-a continuat pedagogia: transmiterea bunurilor şi valorile duhului, cu un lut îngenuncheat şi famelic, pedagogie între codeţinuţi, aflaţi în năpastă şi durere, pedagogia faţă de temnicerii rămaşi în perplexitate şi, deseori, în ciudată admiraţie“ (p. 301).