„Îndată ce ai fost chemat, ascultă!”
Pilda celor poftiți la cină (Luca 14, 16-24) va fi citită duminică la Sfânta Liturghie. Ea ne descoperă un concept teologic fundamental al Bisericii, cel de chemare. În Sfânta Scriptură, Biserica primară a fost denumită ca adunarea sau sinaxa celor chemați, iar creștinii au fost numiți prima dată „cei chemați”. Dumnezeu este Cel care îl cheamă pe om la menirea sa adevărată, la existență și sens. În epoca noastră, acest termen și-a pierdut ușor din relevanță, creștinii preferând mai degrabă să fie numiți credincioși decât cei chemați.
Rememorarea acestei pilde ne aduce prilejul să actualizăm în viața noastră și semnificația statutului nostru de chemați. În primul rând, ne arată că sutem pe un drum, nu am ajuns încă la destinație. Apoi, vedem că această chemare a lui Dumnezeu este perpetuă, nu încetează. Ea se manifestă prin diferite forme, unele exterioare, altele interioare. Formele exterioare sunt, de exemplu, clopotul și toaca, ce ne cheamă la sfintele slujbele, și ele pot continua cu multe altele prin care Dumnezeu ne înștiințează și ne invită la un timp sacru. În interiorul omului, chemarea se face prin insuflare, prin revărsarea harului. Această chemare este negrăită și se simte ca imbold, vocație, sau inspirație. Chemarea este realitatea prin care Dumnezeu Își manifestă iubirea Sa, dar în același timp salvează și libertatea omului, care nu e constrâns să răspundă pozitiv chemării lui Dumnezeu, ci alege, potrivit voinței sale, să zică da sau nu. Acest aspect este deosebit de important pentru că astfel se consolidează integritatea persoanei umane, dar și generozitatea și libertatea lui Dumnezeu.
În Pilda celor poftiți la cină, generozitatea Domnului se vede prin faptul că-i invită la masa festivă pe toți cei care erau de condiție umilă: „Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici”(Luca 14, 21). Iubirea lui generoasă este ofensată de cei care refuză inițial invitația primită. Prin aceasta înțelegem că Dumnezeu ne cheamă nu din interes, nu din complezență, ci motivul chemării este iubirea Sa, bunătatea Sa absolută. Un refuz față de acestea constituie o ofensă adusă Celui care ne iubește. De aceea Mântuitorul subliniază că stăpânul casei s-a mâniat. Transferată în sfera duhovnicească, această realitate înseamnă că trebuie să fim tot timpul pregătiți și vigilenți să răspundem chemării Domnului. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu Se veseleşte Dumnezeu aşa de mult ca de repeziciunea noastră”. Această pildă ne descoperă adevărul că suntem chemați la o relație cu un Dumnezeu care Se mânie pe noi sau Se veselește în funcție de starea și atitudinea noastră. Simpla conștientizare a acestui lucru aduce pentru noi o înțelegere superioară asupra a tot ceea ce facem și a întregii noastre existențe.
Termenul de chemare implică o înnoire a minții omului, o transformare interioară mai intensă. Dacă credința poate fi înțeleasă uneori, în forma ei de început, ca acceptare teoretică a unor adevăruri și învățături ale Bisericii, chemarea înseamnă o relație vie și personală cu un Dumnezeu care Se bucură, Se veselește de răspunsul nostru pozitiv. Îi este plăcut omul atent la inițiativele Sale.
În acest sens Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „cel chemat printr-o bună simţire şi ridicat la înălţimea vederii duhovniceşti prin lucrarea poruncilor cunoaşte fără rătăcire pe Dumnezeu şi înţelege limpede schimbarea săvârşită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur împrejur, care poate fi numit haină şi purpură împărătească, sau mai bine-zis e Hristos Însuşi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El (Rom. 13, 14)”.