Înfruntarea dispreţului celorlalţi

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă înţeleaptă: "Copilul este tatăl omului mare". O experienţă trăită, din lumea cărţilor, o justifică aşa cum nu se poate mai bine. Trecutul poartă în el germenii învierii, seminţele unui timp nou. Necesitatea salvării vieţii, nu doar în aparenţa ei efemeră, ci în miezul permanenţei, datoria de a apăra viaţa cu orice risc fac parte din principiile creştine care ar trebui să ne călăuzească mereu. Pip, eroul lui Dickens din Marile Speranţe, cugeta la o zi anume din prima lui copilărie, care l-a marcat pentru totdeauna şi care i-a adus mari schimbări în viaţă. S-a dus cu viaţa lui tihnită de om simplu! Nimic nu l-a mai mulţumit de atunci, timpul nu era decât o proiecţie a propriei lui imaginaţii, o fugă de sine, un exil din lumea în care trăia şi de care îi era ruşine. De acum, Pip va avea în faţa lui nefericirea. Destinul lui nu e tragic decât prin faptul că piedicile interioare îi vor apărea mereu mai mari, mai puternice în calea fericirii sale. În ziua aceea, vizita la ciudata şi bogata doamnă Havisham l-a dat peste cap. Poate că fiecare dintre noi are o bogată doamnă Havisham care îl cheamă din mediul familiar şi îi descoperă o măreţie inaccesibilă. Conştiinţa nimicniciei vine şi stăruie, producând durere şi înlesnind cunoaşterea de sine. Omul caută atunci aripi pentru a atinge acea măreţie. Sau se resemnează cu condiţia sa umilă. În orice caz, Estella, cea care avea cheile pentru a-l elibera din lumea aceea pe care Pip o simţea atât de sus, îl privea dispreţuitor, triumfător. Plecând de acolo pe jos, străbătând cele patru mile până la casa sa, Pip s-a gândit pe îndelete la mâinile lui butucănoase, la bocancii grosolani, la neştiinţa şi la viaţa sa, care nu făcea nici două parale. Timpul petrecut la domnişoara Havisham se dilata în amintirea lui, şi ziua aceea părea lungă cât săptămâni sau luni în şir. Acea zi a fost prima verigă din lungul lanţ al destinului său. Pentru că atunci a încolţit în gândul lui ideea de a nu mai fi un oarecare, dorinţa de a fi cineva în viaţă. Se simţea extrem de nefericit şi nimic din ceea ce iubise şi făcuse până atunci nu-l mai mulţumea: nici lucrurile, nici oamenii. O schimbare se petrecuse în suflet, în străfundurile inimii îi era ruşine de casa lui. Viaţa i-a dat o lecţie acestui erou care îşi ţesea singur propria lume închisă şi nefericită. Pentru că, într-o altă zi, a simţit că visul i se împlinea. Marile speranţe îi veneau de la o persoană necunoscută, care voia să păstreze taina. Pip primea o moştenire şi viaţa lui urma să se schimbe în mod esenţial. Pierdut în măreţia care îl aştepta, s-a îndepărtat cu totul de lumea din care, de fapt, în sufletul lui evadase de mult. Eroul nostru şi-a întins propriile curse. Viaţa a modelat din el o fiinţă mai bună, a făcut dintr-un băiat orb şi nerecunoscător un bărbat care a descoperit valoarea lumii pe care o desconsiderase în tinereţe, privind-o prin ochii mândri ai Estellei. Era lumea iubirii, a bunătăţii, a muncii, a omeniei. Lumea pe care şi-a dorit-o el s-a dovedit a fi fără temelie. S-a surpat: Pip şi-a pierdut averea, Estella a fost încovoiată şi frântă, suferinţa ei fiind mai puternică decât toate învăţăturile primite, dar ajutând-o, totuşi, să devină plină de compasiune faţă de suferinţa celorlalţi. În vâltoarea vieţii, singurele repere, singurele puncte luminoase au fost figurile pline de dragoste ale oamenilor simpli, dar care s-au dovedit capabili de a iubi necondiţionat. Toate s-au înălţat şi apoi au pierit, dar iubirea l-a întors pe Pip exact în momentul din viaţa lui dinainte de ziua aceea care i-a marcat existenţa. Slăbiciunea lui, neputinţa de a face faţă unei priviri dispreţuitoare, distrugerea vieţii lui interioare, prin obsesii, prin nerecunoştinţă, prin incapacitatea de a trăi bucuria prezentului şi de a primi darurile de la Dumnezeu, i-au creat lui Pip un destin pe măsură. Căci copilul a fost, în cazul acesta, un tată neiertător pentru omul matur.