Înghețul cel mare
Când mamelor le clănțăneau dinții în gură, semn că pruncii pe care-i purtau în burtă tremurau de frig, cerându-le să pună ceva pe ei ca să se încălzească, însemna că venise înghețul cel mare. Se putea întâmpla chiar în toiul verii.
Înghețul care-i speria pe toți putea să vină oricând, fără nici o legătură cu gerurile aspre ale iernilor.
Te-am învelit cu sângele meu, ziceau mamele. Nu mai plânge, nu ține mult, o să treacă, așa cum trec toate! Când, mamă, când?, întrebau copiii din burtă, ștergându-și cu pălmuțele broboanele de promoroacă de pe frunte.
Ce bine că nu au gânduri, se bucurau mamele, le-ar fi cuprins înghețul și pe ele. Dormi, puiule, dormi, o să treacă! Visează că e cald! Visele nu îngheață niciodată! Până și sufletul în om îngheța, visele nu! Și asta încă din timpul dinaintea timpului vieții. De aceea și venea omul pe lume, ca să viseze. Marele îngheț murea de ciudă că nu-l poate opri din visat. Altminteri, putea să oprească totul. Până și mersul soarelui pe cer. Lumina se făcea toată țurțuri.
Ani în șir atârnau țurțurii în aer. Ei și erau norocul oamenilor. Rupeai un țurțure și-l duceai acasă, luminându-ți c-o fărâmă din el odăile. Cu altă fărâmă, gândurile înghețate.
Lumina ochilor se prefăcea și ea în gheață. Copiii, cei născuți deja, se dădeau cu săniile pe ochii albi ai bătrânilor. Aceștia nu se supărau, știind mai bine ca oricine că totul este trecător. Până și veșnicia, spuneau unii dintre ei, privind din largul orbirii lor la visurile celor mici. Nu mai visați să creșteți mari!, se auzea prin aerul înghețat al gândurilor mamelor.
Ca bătrânii să poată fi opriți din strigat, li se topea gheața de pe ochi cu un strop din lumina ce picura de pe țurțuri. Marele îngheț se pregătea să plece, redându-le unora dintre ei vederea. Erau însă mai orbi cu ea decât cu orbirea de mai înainte. Le trecuse viața, toate fiind, într-adevăr, trecătoare. În fiecare dintre cei rămași vii se dezgheța sufletul. Se vedea asta când îi priveai de aproape în ochi.
I se spunea plâns acestei forme de dezgheț. Gândurile reveneau și ele la viață. Feților nenăscuți începeau să le crească dinții de lapte, acolo în burtă.
Treziți-vă, dragilor, prindeau mamele curaj. A trecut frigul, e vremea să vă nașteți!
Tocmai acum când visam că zburăm?
Zburați, dar nu mai dați atâta din aripi, că uite... Soarele o lua taman la miezul nopții din loc. Era însă bine și atunci! Cu lumina pe întuneric călcând, se făcea vară pe tot cuprinsul nopții! Și mamele se punea brusc pe râs, gâdilate de aripile pruncilor ce-și amânau, își tot amânau venirea pe lumea. Și așa râzând, se desprindeau de pământ, prinzând să urce în aer. Pluteau ani în șir pe deasupra lumii, cu burțile nițel mai mici decât cerul. Dacă acum, gângureau ele vesele, le arde de astfel de glume, la ce să ne așteptăm de la ei după ce se vor naște?!