Inima lui ′Obert

7 ianuarie 2018. ′Obert. Doar atât am scris cu primul pix găsit la îndemână pe spatele unei hârtii de pomelnic, galbenă și proastă, pe care am tot mototolit-o de atunci prin buzunarele reverendelor.

La peste doi ani, când m-am hotărât într-un final să arunc ce mai rămăsese din prețioasa însemnare, mai luminat și încurajat de Învierea lui Hristos, dezvolt și aștern în scris întâmplarea, deși nu-mi aduc aminte exact în ce zi s-a petrecut ea. După un timp, ziua săptămânii nici nu contează prea mult, ci doar sem­nificația ei. Spre exemplu, majoritatea dintre noi nu ne mai aducem aminte ziua în care ni s-au născut copiii, însă este inadmisibil să ștergem din memorie data calendaristică.

Mi-ar fi ușor să o descopăr în calendar, însă îmi sunt atât de proaspăte, dragi și de neșters ima­ginea și efectul ei în suflet, încât nu ziua săptămânii care fixează momentul e o prioritate, ci omul, frumusețea chipului său, inima, bucuria, cuvintele și gesturile memorabile care te inspiră și te fac să nu mai poți uita niciodată.

Era o zi de sărbătoare în timpul săptămânii, sau aproape sigur duminică, fiindcă atunci majoritatea părinților sunt liberi și au timp să vină cu copiii la biserică, la Sfânta Împărtășanie.

În ultimii ani, din ce în ce mai mulți părinți tineri își îndreaptă vlăstarii lor abia înmuguriți și de un alb nevinovat spre biserică, pentru ca preotul să-i binecuvânteze, să le citească o rugăciune și să-i sfințească. Deodată cu copiii se sfințesc și părinții, prin participare, ascultarea slujbei, rugăciune, schimbarea coordonatelor vieții egoiste, un sfat de la preot, alături de agheasmă, anafură și Sfânta Împărtășanie.

Din spusele lor, frecventarea bisericii îi face pe cei din familie mai buni, mai uniți, mai opti­miști, mai răbdători și înțele­gători unii cu alții și, adaug eu, oameni mai frumoși și adevărați.

În biserica veche de peste un secol și jumătate, unde slujeam de 15 ani, la ușa diaconească, acolo unde Enache Cardaș - pictorul român cu studii la Florența - pictase în 1894 un admirabil Arhanghel Mihail care poartă în mână o sabie cu două tăișuri - ce simți cum te străpunge doar când o privești -, iar gamba dreaptă se mândrește cu un beteșug dobândit de la o schijă din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, apare un tânăr tată cu un copil care părea să se scuture și să se dezmorțească de vremea de afară.

Tatăl se așază încurajator pe vine, în spatele copilului. La fel și eu, în fața lui puțin nedumerită și care, în ochii mei, aducea, după ochelari, cu a unui viitor Harry Potter.

Ca un alt David, regele evreu de odinioară, care era bălan, cu ochi frumoși și plăcut la față (I Regi 16, 12), l-am îndrăgit imediat pe micul meu prieten, care, la întrebarea Cum te cheamă, îmi răspunde cu sfială, dar nu prea multă: ‘Obert!

Am înțeles repede. Robert e un nume frumos, care, rostit de buzele unui copil care nu stăpânește prea bine literele, devine de-a dreptul scump.

Etimologii spun că el vine de la cuvântul german „Hrodebert”, format și el din două elemente, primul fiind „hrod”, care înseamnă faimă/cunoscut, iar cel de-al doilea, „bert”, care tradus înseamnă celebru/strălucitor.

În calendarul ortodox nu știu să existe vreun sfânt Robert, sau poate este și nu știu eu, sau micul meu prieten e pe cale de a trece numele lui în paginile sinaxarelor Bisericii. Cert este că numele i se potrivea de minune.

În viața de preot am învățat să iert ușor multe ale creștinilor, nu însă tot așa de repede și neștiința de a face cruce. Așa că, după cum procedez cu toți copiii de sub 7-8 ani, care încă nu se spovedesc, ci se împărtășesc direct, nu mai înainte de a se închina cu dreapta, fiindcă stânga e ocupată cu lumânarea aprinsă, îl îndemn și pe micul meu enoriaș să se închine.

Poate nu înțelege ce înseamnă să te închini! Hai, fă cruce! Nici așa? Atunci Doamne, Doamne!

Începe să se închine cu stânga, apoi îmi vede zâmbetul îndoit, dar înțelegător și continuă cu dreapta cu care se și împleticește, neputând să-și scoată toată mânuța din mâneca hainei, poate și mai mare decât măsura lui.

Când eram pe punctul de a ceda, admițând că și o cruce corectă cu mâna stângă este de ajuns pentru un copil care abia buchi­sește regulile creștine, îl văd cum își zbate palma în mânecă și reușește într-un final să o scoată la su­pra­față, făcând o cruce mulțumitoare pentru mine.

Dar mulțumirea așteptată de mine a fost cu mult întrecută de urmare. Cel puțin palma era strâns chircită ca urmare a unei malfor­mații. Nu voi afla poate niciodată dacă mânuța era diformă din naștere sau nu, și nici nu mai conta pentru mine.

Aveam în față un posibil sfânt Robert, care și-a dat silința și s-a închinat cu mânuța diformă așa cum a putut, zic eu, cu inimă curată, adică deplin.

Mișcările „micuțului vrăjitor de inimi” s-au succedat atât de repede, încât nici măcar tatăl lui, vizibil jenat de situație, nu a putut interveni la timp, de mine ce să mai zic…

Deloc mâhnit, ba chiar bucuros și mulțumit că am primit de la un „frate de-al meu prea mic” o lecție pe care nu o mai pot uita, trec cu mare dragoste peste moment și, împărtășindu-l cu Trupul și Sângele lui Hristos, mă gândesc instantaneu la cuvintele Domnului: „Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). La inima lui ′Obert… care trebuie să fie și inima oricăruia dintre noi!