Inima - transfigurare a durerii

Cele mai lungi nopți sunt în­soțite de durere. O ope­rație complicată, o afec­țiu­ne incurabilă sau simplă, dar perseverentă în a-ți aminti că porți un trup, un gând care te bântuie, o grijă care nu vrea să adoarmă. Toate pot alcătui și separat, și în diferite alte combinații ceea ce numim terme­nul generic de durere. Spre deosebire de ceea ce cred majoritatea oamenilor, durerile noastre omenești, fizice sau psihice își au sediul în mintea, nu în inima noastră. În inima omului, plăcerea și durerea lasă locul luptei nevăzute dintre virtute și patimă, dintre lumină și întuneric, dintre viață și neant. Inima simte durerea și plăcerea, doar că nu le generează, nu acolo este punctul lor de plecare, el se află mai sus, în ceea ce gândim, în ceea ce ne place să cre­ionăm despre tot ce se află în jurul nostru și cum ne putem folosi de acest „tot”. Încă de la început, omul a vrut să stingă durerea și să urce plăcerea pe noi culmi. Că nu i-a reușit, de fapt, niciodată este poate cel mai mare regret al său și, pe măsură ce timpul trece, cred că începe să se împace, ca specie inteligentă ce este, cu această amărăciune netrecătoare. Vom fi în continuare bolnavi, vom îmbătrâni, vom muri - încet sau repede, dar mai adesea în chinuri decât lipsiți de suferință. Mintea noastră făurește în continuare remedii, dar ele par mai degrabă paliative, menite să amăgească sfredelitoarea rațiune care nu se lasă învinsă în logica ei, dar care își rumegă eșecul văzând dominația durerii care o înconjoară. Nu a mers nici înălțarea idolilor plăcerii - aplatizarea minții o dovedește -, nici o cascadă de noi activități, nici extraordinara amăgire a unei nemuriri pământești gata-gata să se ivească după colț. Idolatrizarea plăcerii a sfârșit în a ne face mai sensibili și mai vulnerabili la orice stimul dureros, noile activități au sfârșit prin a ne plictisi nu doar de ele, ci și de noi înșine, de a ne dezgusta până la oroare de propriul sine, iar nemurirea pământească sună ca un blestem mai aspru decât cel mai groaznic mod de a muri, omenește vorbind.

Ajuns în vârful activităților, plăce­rilor, împlinirilor, omul se simte epui­zat, vrea doar să le uite, să bea din cupa durerii tot ceea ce nimic din iluziile lui nu a putut să i le procure. Evident, mintea îi spune să nu o facă, să arunce departe acel pahar atât de amar al Grădinii Ghetsi­mani, care înseamnă sfârșitul tuturor plăcerilor, îmbrățișarea tuturor durerilor, trecerea dincolo de ceea ce este atât de meschin în viața tuturor: respingerea veșniciei, dorin­ța de înveșnicire a existenței muritoare. Dar tocmai mintea începe să dea rateurile cele mai mari când ne confruntăm cu o durere, când toate argumentele logice sunt atât de sărace încât nu ne pot ameliora nici mă­car junghiul unei măsele. Și, atunci, omul se întoarce la adevăratul său aliat în fața durerii: inima.

Rațiunea este un mare dar dumnezeiesc, însă numai dacă te învață cum să îți ții plăcerile sub control și să-ți exploatezi durerile, altfel, este roaba amândurora și tu, ca om, nu ai decât un instinct primitiv pe care-l numești rațiune, dar nu te mai deo­se­bești decât prin cuvânt de cele necuvântătoare. Iar când și cuvântul ți-a devenit minciună, ești chiar mai rău decât ele.

S-a spus că durerea „înnobilează”. Dar încă nu am văzut, nici nu cred că vom vedea vreodată oameni care primesc decorații pentru suferințele lor casnice, trupești petrecute la locul de muncă. Vor fi mereu onorați cei care și-au trăit plăcerile, chiar și cu prețul chinuirii altora, doar pentru că au știut când și cum să zâmbească, unde și când să-și onoreze rela­țiile născute din interes. Dacă sufe­rința înnobilează pe cineva, aceia sunt doar sfinții, care au trăit-o până la capăt, de bunăvoie și tocmai pentru că au înțeles că inima dictează de fapt în viața omului, nu mintea, cel puțin când vine vorba despre cum trebuie să te așezi în fața plăcerii sau a durerii.