Inimi

Avea inima ei separată de inimile noastre. O auzeam ori de câte ori puneam capul pe pernă. Nu știam niciodată în care perete bate, pentru că-și schimba locul mereu.

Spre deosebire de inimile noastre, ce nu se clinteau din partea stângă a pieptului, inima casei umbla de colo până colo. Azi, o simțeam bătând deasupra tăbliei patului. Mâine, în preajma icoanei Maicii Domnului. Ieri, pulsase în spatele sobei. Alaltăieri, sub tocul geamului ce da spre curte.

La început, am crezut că are mai multe inimi. Una pentru tata. Alta pentru mama. Și-o inimă ceva mai mică pentru mine. N-auzeam, însă, decât o singură inimă bătând. Doar că în locuri diferite. Și doar în pereții odăii în care dormeam.

Când plecam toți de acasă, ceea ce se întâmpla rar de tot, se muta în pereții odăii de la drum. Ca s-o putem auzi în timp ce ieșeam pe poartă. Și chiar în timp ce ieșeam din sat.

Cu cât ne îndepărtam de ea, cu atât inima casei noastre bătea mai tare!

Lipseam de acasă numai o singură dată pe an, de Rusalii, când mergeam cu mama la bâlciul din Alexandria. Și-n timpul în care mă dădeam în călușei îmi suna inima casei în urechi. Și când intram la zidul morții se țineau bătăile ei după mine. Cred că și după mama, care îi spunea casei la plecare, ca și cum i-ar fi vorbit unui om: La revedere, casă! O să-mi fie dor de tine, să știi!
Știa. Casa, vreau să spun. Întrucât îi era și ei. Dor de noi, imediat ce ne vedea îndepărtându-ne. Ne spunea chiar și câteva vorbe la plecare. Dar numai mama înțelegea ce. Eu îi auzeam doar inima.

O aud și acum, când bate doar pentru mine. Cred că și ea o aude pe a mea bătând la fel de puternic.

Am rămas o singură inimă la o singură inimă! Fiecare trăgând cu urechea la bătăile inimii celeilalte.

Care dintre ele se va opri mai întâi? Nu vreau să întreb pe nimeni cum o să fie clipa aceea. Dacă cineva știe, îl rog din aceste amândouă inimi ale mele să nu-mi spună!