Însemnările unui pelerin (V)

Cuvintele Evan­ghe­liei încearcă să-şi gă­sească loc în ini­mi­le noastre. Eco­uri profunde ori pierdute se aud şi se trăiesc de fiecare în parte, după a lui evlavie.

Dintre cele auzite am meditat mult la cazul unui centurion roman (sutaş), care-L rugase pe Mân­tuitorul să-l vindece  pe ro­bul său, care zăcea în casă slă­bănog, cumplit chinuindu-se.

Robul său, cum îl numeşte Evanghelia, putea fi un angajat (servitor) la casa sau reşedinţa acestuia, ori unul din cei o sută de ostaşi pe care personajul po­menit îi avea în subordine.

Şi într-o situaţie, şi într-alta, gestul ofiţerului roman este de-a dreptul lăudabil. În lumea de acum 2.000 de ani, cu diferenţe cla­re între poziţiile sociale, un ast­fel de gest era şi rar întâlnit, deci neobişnuit, dar şi absolut de­licat, uman, filantropic.

Probabil militarul roman era un om de factură sufletească apar­te, nu prea des întâlnit atunci, ca şi acum, în timpurile moderne.

Pe lângă acest aspect, ofiţerul era o persoană respectuoasă şi de bună cuviinţă. Întâlnirea lui cu Mântuitorul, la intrarea în ce­tatea Capernaum, într-o zonă unde prezenţa romană era vizi­bi­lă, s-a desfăşurat într-o atmos­fe­ră cordială. Sutaşul s-a pre­gă­tit pentru aceasta, semn că ştia de vizită, sau cel puţin auzise măcar cu ceva timp în urmă şi-i rugase pe bătrânii iudei ai zonei să-l recomande înaintea Dom­nului.

Dincolo de aprecierea unor oa­meni venea însăşi recomandarea faptelor bune săvârşite de el. Bătrânii poporului n-au omis să-I spună Mântuitorului că centurionul roman iubeşte pe cei din neamul lor şi le-a zidit sinagoga.

Aproape incredibil, la prima vedere. Un păgân, desconsiderat acolo pentru neamul căruia aparţinea, pentru religia pe  ca­re o avea şi pentru presiunea po­li­tică/militară pe care o exercita asupra băştinaşilor, era totuşi iu­bit şi recomandat cu multă căl­dură.

Nu ştiu dacă Mântuitorul a fost impresionat de cuvintele ros­tite de bătrânii iudei. Poate! A fost desigur impresionat de atitudinea pe care a manifestat-o slujbaşul Romei faţă de umilul servitor, care a fost vindecat, du­pă ce ascultase cuvinte rostite cu smerenie şi mare credinţă de un slujitor păgân al unui imperiu decadent.

Nu ştii ce să apreciezi mai mult, atenţia centurionului pentru cel aflat în suferinţă, ori pentru comunitatea din Ca­per­naum.

Cei care au fost pelerini în Capernaum au văzut cât de mare era sinagoga, descoperită în urma unor săpături arheolo­gi­ce desfăşurate la începutul se­co­lului al XX-lea. Unii afirmă că în realitate sinagoga ar fi fost mai modestă, iar pe ruinele ei, în veacul al IV-lea, s-ar fi con­s­tru­it un templu roman, cu co­loa­ne şi capiteluri corintiene, bogat or­namentate.

Chiar dacă am accepta şi aceas­tă versiune, important es­te că sutaşul le-a ridicat locaş de ru­găciune, iar pe deasupra era un om deschis, binevoitor şi cald.

Pe lângă acestea, avea o sme­re­nie nemaiîntâlnită, care a des­chis calea unor mărturisiri tulburătoare. De la el au învăţat marii Părinţi ai Bisericii şi scrii­to­rii filocalici să spună: „Nu sunt vrednic să intri sub aco­pe­ră­mântul casei mele...“. De câte ori ne apropiem de Sfânta Eu­ha­ristie, repetăm aceste cuvinte în rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constan­ti­nopolului. Aşa a devenit pă­gâ­nul ‹‹model››, dacă se  poate spu­ne aşa, pentru generaţii şi ge­neraţii de aspiranţi la accederea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cei mulţi de la răsărit şi de la apus, care vor sta la masă cu Avraam, Isac şi Iacob, sunt cei care au ascultat cuvintele Mân­tu­itorului, transmise prin uce­ni­cii Săi, cărora le-a poruncit să meargă până la marginile pă­mântului şi să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Mai înaltă demnitate decât aceea să fii (să devii) fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu nu exis­tă.

La Capernaum, în Galileea nea­murilor, vin numeroşi pe­le­rini, mulţi dintre ei interesaţi de aflarea căii care duce în Îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu. Aşezarea a fost redescoperită de un arheolog şi misionar franciscan, Ver­giliu Corbo, îngropat mai târziu lângă temelia casei Sfântului Apostol Petru, şi a vechii basilici bi­zantine atribuite pioasei îm­pă­rătese Elena. Acest lucru s-a întâmplat  în urma lecturării aten­te a jurnalului Pelerinei Ege­ria. Aşa au ieşit de sub pă­mântul uitării sinagoga, casa Sfâ­ntului Apostol Petru, dar şi alte locuri din istoria sfântă a Galileii.

La Capernaum (cetatea lui Naum) este astăzi o comunitate a călugărilor franciscani din ordinul Terra Sanctae. Se roagă şi primesc mulţimile de oameni din lumea cea mare, care vin de la răsărit şi apus, pe urmele paşilor Domnului, iar mulţi dintre ei se şi întâlnesc cu El.

***

În ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (după calendarul ierusalimitean la 7 iulie) am fost cu soborul Re­pre­zen­tan­ţei Patriarhiei Române din Ie­ru­sa­lim în localitatea Ein Kerem, un­de a văzut lumina zilei ma­rele proroc şi Botezător al Dom­nului.

Aflată nu departe de Ieru­sa­lim, într-un loc muntos şi foarte pi­toresc, cu păduri de pini, stejari şi mulţi copaci ornamentali, is­torica aşezare păstrează cu sfin­ţenie urmele „celui mai mare dintre cei născuţi din femeie“. Undeva, în centrul localităţii, se află izvorul numit al Mariei, de unde a băut apă şi Fecioara Ma­ria când a vizitat-o pe verişoara sa, Elisabeta. Pe locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul se înal­ţă o biserică (aparţine Pa­tri­ar­hiei Latine a Ierusalimului), iar la subsol sunt păstrate cu mare grijă mozaicuri veritabile din perioada bizantină (secolul al IV-lea).  În incinta bisericii se află 23 de plăci pe  care este scrisă rugăciunea „Benedictus“ în mai multe limbi, inclusiv în ro­mâneşte. O altă biserică, ortodoxă, se află aproape de  locul naşterii profetului şi de izvorul Mariei, care şi-a prăznuit hramul cu participarea delegatului Patriarhului Ierusalimului şi a toată Palestina, Mitropolitul Kapitoliadei, Isihios, înconjurat de mulţi preoţi şi diaconi, cu participarea unui grup de pelerini din Grecia.

Pe locul întâlnirii dintre Fe­cio­ara Maria şi Elisabeta se află un altar franciscan, o biserică frumoasă, îngrijită, iar în curte sunt săpate în piatră cuvintele Evangheliei care amintesc de această întâlnire, scrise în mai multe limbi, între care şi limba română.

Aproape de acest loc se află şi mănăstirea de călugăriţe ru­soai­ce, cu o frumoasă biserică, mă­reaţă, bogat ornamentată, cu turle strălucitoare, terminată în ul­timii ani şi sfinţită de Pa­tri­ar­hul Kiril al Moscovei şi a toată Rusia. Pilduitoare rămâne jertfa  voluntarilor ruşi care au venit în număr mare pentru a-şi aduce contribuţia la terminarea ei. În perioada în care lucrau benevol, par­ticipau noaptea la Sfânta Li­tur­ghie în Biserica Sfântului Mor­mânt, iar în duminici şi săr­bă­tori făceau pelerinaje în lo­cu­rile importante de închinare ale Ţării Sfinte. Frumos exemplu de jertfelnicie şi strădanie pentru zidirea unei biserici! Şi mai frumos ar fi dacă fraţii români ar proceda la fel.