Inşii

Un ciudat paradox lingvistic a fost consemnat recent în viaţa (foarte) publică de la noi: un magistrat de la Curtea Constituţională, I.P., s-a simţit de-a dreptul insultat, în persoană şi ca reprezentant al tagmei juriştilor, deoarece un alt magistrat, membru al aceleiaşi autorităţi jurisdicţionale (I.V.), în cadrul unei dispute asupra căreia nu socotim necesar să insistăm, l-a inclus, terminologic, într-o clasă de oameni pentru el neconvenabilă, aceea de… inşi! Reproducem, după internet, declaraţia primului: "Pe urmă ne-a-njurat, a spus tot felul de lucruri, ne-a făcut inşi în loc de judecători. Mă rog, aşa a înţeles dânsul să ne blameze şi să ne discrediteze".

Iată, aşadar, că substantivul ins, având valoarea neutră de "individ, persoană, om" ( lat. ipse "însuşi"), începând cu textele Diaconului Coresi, a putut deveni un cuvânt de ocară (dar, fireşte, nu pentru toţi vorbitorii limbii române, după cum vom putea uşor constata). Semnalăm (în transcriere literarizată), mai întâi, utilizarea cuvântului respectiv în texte vechi, de exemplu, în Evangheliarul coresian (1581): "Este cu nevoie şi neputere doi inşi să vâneze ceea ce alţii a avea cu sine". Sau, la Dosoftei, în Vieţile sfinţilor (1682): "Se strânseră cei mai aleşi retori, 50 de inşi". Şi iată, aceeaşi valoare, nu numai a formei de masculin, ci şi a celei de feminin, în descrierea jocului numit "de doi": "tot insul joacă cu o insă" (după Dicţionarul Academiei). Ne pare rău că, după aceste evocări, trebuie să revenim la realitatea contemporană, dar de aici am pornit! Iată cum suna enunţul judecătorului I.V., incriminat de cel ce s-a simţit lezat: "Deci ei au fost cinci inşi în plen (în loc de nouă - n.r.), care au votat să fie ales un preşedinte interimar. Cvorumul legal este de şapte persoane, cel puţin". Lipsa oricărei intenţii denigratoare este dovedită, strict lingvistic, de corespondenţa lexicală (de tip anafóră) inşi - persoane, pe care o putem recunoaşte şi din alte enunţuri în care este folosit substantivul ins; câteva exemple de pe internet: "Acum stăteam ghemuit lângă alţi inşi, cu care nici măcar nu puteam comunica, din cauza zgomotului" (amintiri despre decembrie 1989); "Am fost 8 inşi şi am procesat 3.450 oameni, adică norma triplă faţă de o secţie tipică din ţară, unde sunt cam 1.200 de alegători". Nici o urmă de deriziune nici în textul unui scriitor vorbind despre adevărate valori naţionale: "…aşa cum ne mândrim cu Eugen Ionescu, Palade, Eliade şi alţi inşi la fel de elegant alungaţi din propria lor ţară". Şi, atunci, de unde repulsia dlui I.P. faţă de acest cuvânt? Pentru început, trebuie să amintim faptul că, faţă de o epocă veche a limbii române, când termenul era folosit în toată aria dacoromânească, cu timpul, ins s-a păstrat în uzul curent doar în sud-vestul ţării. Iată, de exemplu, cum se exprimă un vâlcean, ministrul R. B., vorbind despre construcţia podului dintre Vidin şi Calafat: "Nu sunt mulţumit! Cum poţi lucra un proiect de 68 milioane de euro cu trei inşi? I-am pus în vedere să găsească urgent subcontractori…". Dar arealului lingvistic amintit îi aparţin şi cei doi magistraţi: I.V. este născut în localitatea Sarmizegetusa, jud. Hunedoara, iar I.P., în Optaşi, jud. Olt. Aşadar, trebuie să presupunem că, pentru primul, corespondenţa inşi - persoane este una normală, de mirare fiind faptul că un oltean nu pare s-o admită. Oare de ce? Ca şi alţi termeni generici, substantivul ins poate fi (şi este) urmat în vorbire de tot felul de calificative injurioase; selectăm, de pe bloguri, câteva astfel de "solidarităţi lexicale" ce au dus la conturarea valorii negative: "martor la acţiuni de camătă, în relaţie cu inşi dubioşi"; "acolo trăiau nenumăraţi inşi certaţi cu legea"; "înconjurat de inşi primitivi, lacomi şi nesimţiţi"; "cei mai mari hoţi, corupţi, slinoşi şi scârboşi inşi care au pus laba pe acest oraş". Pentru vorbitorii mai puţin dotaţi lingvistic, substantivul determinat poate prelua valorile stilistice ale calificativelor; astfel, pentru unii, şi substantivul individ a devenit o... insultă: "m-a făcut individ; îl dau în judecată!" (pornind de la sintagme ca individ periculos, fără domiciliu stabil, din limbajul poliţiei). Dar asta nu înseamnă că individ sau ins au devenit ele însele depreciative, mai ales pentru un jurist, care nu se poate juca cu cuvintele sau, mai grav, nu le poate ignora valorile semantice. Căci, altfel, el nu este prea departe de ignorarea crasă a sensului termenilor, în special al neologismelor, pentru care putem aminti o celebră "perlă" a unui personaj din sport, privitoare la zona insultei: "M-am certat şi cu M.D., dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat". P.S. Dintr-o scăpare tehnică, din textul articolului de la această rubrică de săptămâna trecută a fost omis numele diplomatului englez la care s-a făcut trimitere în ultimul alineat: Sir.