Înstrăinare și tăcere

Există în Patericul egiptean un grup de apoftegme așezate sub numele avvei Tithoe. Cel mai probabil este vorba despre Avva Sisoe, doar că numele său ne este transmis într-o variantă alterată. Este un ascet harismatic, preocupat de smerenie, pe care o vede tot ca efortul de a te socoti „pe tine însuți mai prejos decât orice făptură” (Tithoe 7). Adesea i se întâmpla să cadă în extaz la rugăciune pentru că „dacă nu cobora degrabă brațele când se ruga, mintea lui era răpită la cer. De aceea, când frații se rugau împreună cu el, se grăbea să coboare brațele, ca să nu fie răpit cu mintea și să rămână așa vreme îndelungată” (Tithoe 1).

De la el ni s-a păstrat un gând, care în forme similare se regăsește și la alți mari nevoitori. Bătrânul a zis: „înstrăinarea înseamnă să-ți stăpânești gura”. Pentru monahi înstrăinarea este esențială, este una dintre primele trepte ale urcu­șului duhovnicesc, este o asceză, dar simultan și condiție a ascezei. În primul rând înseamnă ieșirea din lume, adică renunțarea la toate atașamentele lumești (locuri, familie, confortul și siguranța care ține de mediul familiar). În felul acesta doar se poate face loc pentru o viață dăruită cu totul lui Dumnezeu.

Înstrăinarea este traducerea practică a conștiinței că suntem călători pe acest pământ, sau, după cum spune Sfântul Pavel, „nu avem aici cetate stătătoare” (Evr. 13, 14), ci ne mișcăm spre cea veșnică. Așadar înstrăinarea este exil ascetic voluntar, refuzul oricărei „înșuru­bări” în această lume, pentru a men­ține viu dorul după Împărăția lui Dumnezeu.

În înstrăinarea monahală se simte, ca un ecou al cuvintelor Domnului din Evanghelie, când zice că „Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Mt. 8, 20). Monahul care iese din lume, se situează în apropierea lui Hristos Pelerinul, pe care Îl urmează. Dar înstrăinarea de lume mai înseamnă ceva în mod esențial: este dăruirea totală, neîmpărțită a inimii către Dumnezeu. Să își poată umple inima de dorul după Dumnezeu, ea trebuie golită de toate atașamentele lumești.

Cu siguranță, o asemenea lucrare este imposibilă fără har și fără o vocație specială. Avva Tithoe însă observă că există și o parte care ține de ascet și care se răsfrânge asupra înstrăinării. Anume măsura în care poate să își înfrâneze limba. Vorbind, noi aruncăm o punte peste prăpastia care se întinde între noi și ceilalți. Încercăm să îi aducem aproape, ne deschidem și ne legăm de ei, ne vulnerabilizăm. Încet-încet, vorbim, ni se secătuiesc puterile interioare și amintirea lui Dumnezeu dispare undeva în fundal. De aceea avva Tithoe, cu luciditate maximă, spune că stăpânirea limbii este calea cea mai sigură către înstrăinarea care te păstrează în proximitatea lui Dumnezeu.