Insuportabilele bucurii

Una dintre căile cele mai sigure de a te face nesuferit este să-i sufoci pe alţii cu bucuriile tale. Şi nu mă gândesc atât la invidia pe care o provoci prin simplul fapt că, povestindu-le desfătarea încercată, îi sileşti să fie martorii nefericiţi ai fericirii tale, cât la încăpăţânarea de a-i vedea trăind aceeaşi senzaţie ca tine. E ca şi cum i-ai constrânge să simtă exact ce ai simţit tu: aceeaşi impresie, cu aceeaşi intensitate. Mai mult chiar, vei aştepta o confirmare rapidă a senzaţiilor tale. Nu-ţi ajunge că tu te-ai desfătat, dar trebuie ca celălalt să încuviinţeze prompt judecata ta de gust, căci presimţi că, prin ecoul primit, satisfacţia ţi se va dubla.

Cu toţii am fost măcar o dată misionari fanatici ai plăceriilor proprii. Ba mai mult, fiecare ne-am dorit să avem prozeliţi dispuşi să ne confirme bucuriile. O carte a cărei lectură ne-a răscolit am visat să fie resimţită neapărat la fel de altcineva. O melodie care ne-a umplut de fiori a fost obligatoriu să provoace aceeaşi reverie în sufletul altora. O prăjitură al cărei gust ne-a încântat a trebuit să aibă aceeaşi savoare atunci când a nimerit pe altă limbă. În realitate, dorinţa de a ne insinua în sufletul altuia sub pretext că-i recomandăm o experienţă ascunde de fapt o înclinaţie tiranică. Căci, fără să vrem, căpătăm o insistenţă care, ea singură, ajunge să-l îndepărteze pe celălalt. Devenim agasanţi, cicălitori şi stânjenitori. De fapt, la mijloc nu e atât pornirea de a împărtăşi altora bucuria ta, ci mai curând voinţa de a-ţi impune gustul. În momentul când cineva este destul de lipsit de tact ca să-ţi spună în faţă că bucuria ta nu e şi a lui, dezamăgirea pe care o simţi poate fi crâncenă, mergând chiar până la depăşirea pragului de toleranţă. Şi astfel, cineva îţi poate deveni duşman doar fiindcă a avut necuviinţa de a-ţi spune ce crede despre cartea pe care tu o preţuieşti, despre melodia pe care tu o apreciezi sau despre prăjitura pe care tu o preferi. Căci sinceritatea lui echivalează cu o punere la îndoială a flerului tău valoric. Te simţi agresat şi anulat. Îţi este negat spiritul critic şi implicit competenţa. Şi îl urăşti pe cel care ţi-a furat satisfacţia de a vedea cum bucuria ta e confirmată de semeni. Aşa cum efectul unui medicament se modifică de la persoană la persoană în funcţie de metabolismul ei, tot aşa modul în care reacţionăm în faţa surprizelor vieţii e strict personal. Tocmai de aceea, când e vorba de a gusta emoţiile, suntem neaşteptat de dezbinaţi. Nu există consens în privinţa opticii hedoniste a speciei umane. Tocmai de aceea marile bucurii sunt cele despre care nu trebuie să vorbeşti altora. Cei care nu mai prididesc slăvindu-şi micile satisfacţii nu-şi dau seama că, dezvăluindu-le altora, le alterează identitatea şi le împuţinează intensitatea. Suntem în cea mai mare măsură noi înşine în bucuriile pe care fie le păstrăm secrete, fie le divulgăm unui număr restrâns de oameni. Dar de cum le aruncăm în faţa tuturor, le terfelim până la a le face de nerecunoscut.