Întâlnirea omului cu Dumnezeu: recunoştinţă sau indiferenţă?
Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproşi) Luca 17, 12-19
În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!
Printre numeroasele minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos, care au reţinut atenţia Sfântului Evanghelist Luca, se numără şi cea de astăzi, a vindecării celor zece leproşi. Ne întrebăm: de ce Biserica a rânduit citirea acestei pericope evanghelice în apropierea praznicului Botezului Domnului? În Vechiul Testament se vorbeşte despre o singură vindecare de lepră: a lui Neeman, cel care este pus să se scalde în Iordan, şi, ieşind din apă, bubele, petele albe ale leprei, se îndepărtează de la el, minunea vindecării de lepră fiind dublată şi de minunea regenerării trupului lui Neeman - „i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit“ (IV Regi 5, 14). Ni se atrage atenţia, aşadar, că Iordanul cel nou, sfinţit prin prezenţa lui Hristos, vindecă lepra sufletului şi că, în cele din urmă, Taina Sfântului Botez, Iordanul care umple marginile pământului, la aceasta ne cheamă: la ridicarea leprei de pe noi, a leprei din noi şi a leprei dimprejurul nostru. Sfinţindu-ne cu apa Iordanului, maica şi obârşia Botezului, ne pregătim casele să vină Hristos iarăşi. Sfinţindu-ne cu apa Iordanului, primim puterea de a intra în Împărăţia veşnică a Împăratului Dumnezeu. Dar, iată, oare avem de fiecare dată tăria să ne întoarcem către Domnul, să cădem la picioarele Lui şi să-I mulţumim? Câţi dintre noi nu punem vindecările exclusiv pe seama medicamentelor, pe seama medicilor noştri, pe seama voinţei noastre, pe seama oricui altcuiva decât Dumnezeu? Evanghelia acestei duminici ne arată cât de puţini sunt cei care ştiu să mulţumească lui Dumnezeu, chiar şi atunci când se bucură din partea Lui de cele mai mari daruri.
Lepra, o plagă cu multiple conotaţii
Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale. Se afla pe undeva la hotarul dintre Galileea şi Samaria, îndreptându-Se, probabil, spre Răsărit, spre Pereea, pentru a evita să treacă prin Samaria, întrucât samarinenii schimatici nu vedeau cu ochi buni pelerinajul la Ierusalim. Nu de puţine ori s-au întâmplat lucruri grave, samarinenii atacând şi chiar ucigând pelerini iudei din Galileea care treceau prin Samaria, spre a scurta astfel drumul spre Sfânta Cetate. Pe când Mântuitorul se afla între Galileea şi Samaria, aproape de intrarea într-un sat, a fost întâmpinat de zece leproşi, care strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“
Lepra era pe vremea aceea boală incurabilă, căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac. De altfel, nici astăzi nu e printre bolile vindecabile. Lepra devorează trupul, îl macină, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă faptul că este o boală foarte grea, e şi molipsitoare. De aceea, era obiceiul în Răsărit, iar în Ierusalim era legiferat, ca leproşii să fie scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Locuiau în locuri izolate, părăsite, în morminte goale, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca să nu vină în atingere cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intrarea imediată în aceeaşi soartă blestemată. Cartea Levitic (13, 45-46) prevede: „Leprosul să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară de tabără să fie locuinţa lui“. Lepra era pentru evrei o necurăţie nu numai în sens igienic, ci şi în sens ritual, fiind socotită drept o boală nu numai trupească, ci şi sufletească, drept urmare a păcatului.
Când suferinţa ne uneşte, iar sănătatea ne desparte
Astfel, leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia. Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească, intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Aflaţi probabil în căutare de hrană în satul prin care trecea Mântuitorul şi auzind despre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au rugat: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“. Vor fi adăugat: „Am auzit că poţi multe. Încearcă şi cu noi ceva!“ Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Leproşi fiind, samarinenii şi iudeii stăteau împreună, se înţelegeau. În neagra lor decădere, cei nouă care erau iudei uitaseră până şi ura tradiţională a iudeilor faţă de samarineni. Sănătoşi fiind, nu reuşeau să se înţeleagă, se duşmăneau. Suferinţa îi înfrăţise. Lucrul acesta este semnificativ şi ni se întâmplă, deseori, şi nouă, celor de astăzi. Suferinţa, necazul şi boala ne unesc, în timp ce starea de bine şi de sănătate ne desparte.
Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor Legii
De ce I-au zis leproşii Domnului: Învăţătorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. Ei vin în întâmpinarea Mântuitorului cerându-I cuvânt de întărire, cerându-I să le spună adevărul: mai au şi ei şanse de mântuire? Şi în schimbul cerinţei de a-i învăţa câte ceva şi de a-i milui, Domnul le spune: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!“
De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un fel de certificat de vindecare, pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. Numai cu un astfel de certificat, care se dădea după o prealabilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, cei vindecaţi aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni. De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De aceea, tot numai ei puteau s-o anuleze. Prin urmare, Mântuitorul Hristos Se supune prevederilor Legii şi îi trimite pe leproşi să se arate preoţilor, ca şi cum ar fi fost vindecaţi. Surprinzător este modul în care se desfăşoară acest fapt. Mântuitorul nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vindeca, ci îi trimite doar să se arate preoţilor. Nici leproşii nu întreabă nimic, ci se pornesc fără ezitare să se arate celor în drept, semn că s-au încrezut în cuvântul Domnului prin care-i trimitea. Nici o clipă, cei zece nu se îndoiesc, pentru că, iată, spune Evanghelia: „Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit“. Mergând ei, pe drum s-au vindecat, rănile li s-au cicatrizat, iar pielea a rămas curată. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate. Puteau obţine certificate pe loc. Însă unul dintre ei s-a întors. S-a gândit că este bine mai întâi să mulţumească Celui ce l-a vindecat. Acesta s-a întors la Binefăcătorul său şi, căzând în genunchi, I-a mulţumit, dând slavă lui Dumnezeu. Fără îndoială că şi noi am avea aceeaşi întrebare cu Domnul, când vom vedea întorcându-se din cei zece leproşi numai unul singur către Hristos: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?“.
Hristos - Tămăduitorul trupului şi al sufletului
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o adresăm noi astăzi este: de ce Domnul Se arată mirat? Mirat în raport cu cei zece! Le spusese să meargă să se arate preoţilor Templului. Ei asta făceau. Domnul nu se miră de aceasta. Se miră că unul dintre ei, şi acela străin, samarinean, se întoarce către Hristos. Avea un motiv suficient pentru aceasta: El nu avea Templu la Ierusalim. El nu avea preoţi la care să se ducă să se arate a fi sănătos şi să primească de la ei certificatul de reintegrare socială. Hristos-Domnul Se arată mirat pentru învăţătura noastră, pentru a ne arăta nouă unde este adevăratul Templu şi de la cine trebuie să primim noi cu adevărat binecuvântarea reaşezării noastre într-o stare de normalitate. Pentru samarinean instanţa supremă o reprezintă acum Hristos. Din cei zece, unul vine şi-I dă mulţumire lui Dumnezeu. Unul, care-şi descoperă unicitatea şi care răspunde la una din temele noastre obişnuite. Dacă ne întrebăm adesea ce înseamnă sănătatea sufletului, sănătatea mintală sau normalitatea, la diverşi oameni de ştiinţă găsim definită sănătatea, normalitatea, drept „integrarea în mediu, în societate“. Deci societatea îl face pe om sănătos? Acest mediu social trebuie înţeles în diversitatea lui, pentru că, dacă unul se integrează foarte bine într-un mediu nociv, înseamnă că el e normal? Altfel spus, lumea ne dă sănătatea? Erau în societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur şi simplu, să rămână în societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea şi a înţeles că nu lumea l-a vindecat pe el. Şi el vine - în unicitatea lui, în conştiinţa lui unică - la Mântuitorul. Samarineanul a înţeles Cine l-a vindecat, spre deosebire de confraţii lui de suferinţă, care nu s-au întors la El. Trupeşte s-au vindecat; întrebarea este: s-au vindecat şi sufleteşte? Or, Mântuitorul spune: „Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?“. Şi apoi îi zice: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit!“. Cei nouă s-au vindecat trupeşte, iar acesta s-a mântuit, când a crezut în Hristos.
Binefacerea şi recunoştinţa
Şi spune Scriptura: „să-I dea slavă“; nu simplu „să-I mulţumească“. E ceea ce numim îndeobşte recunoştinţă. Dar ce înseamnă recunoştinţa? Recunosc, îmi recunosc obârşia în Dumnezeu. De aceea spune Mântuitorul „să dea slavă lui Dumnezeu“. Iar în alt loc: „Slavă de la oameni nu caut“. Pentru că Mântuitorul descoperă slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatălui, pentru ucenici: „Tată, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu le-am dat-o lor?“ Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se preamări pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne împărtăşi nouă slava - lumina, iubirea, bucuria, puterea, sănătatea. E altceva decât slava pe care o aducem noi, oamenii. Are Dumnezeu nevoie de recunoştinţa noastră? Nu are nevoie, dar se bucură.
Pentru nerecunoştinţa noastră Dumnezeu nu este afectat în sensul în care ar suferi vreo micşorare. Dar este afectat în sensul în care în loc să Se bucure, Se întristează. Noi mărturisim credinţa că între Dumnezeu şi oameni există o relaţie interpersonală vie, dinamică, reală. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, ci este o comuniune de Persoane iubitoare. Bucuria este motivată nu de faptul că cineva îşi arată recunoştinţa fiindcă era dator, după cum nici întristarea nu este provocată de faptul că cineva nu-şi împlineşte această datorie, ci bucuria este motivată de faptul că printr-un astfel de pretext se activează relaţia dintre cei doi, se dă conţinut pozitiv acestei relaţii. În general ştim faţă de cine ar trebui să fim recunoscători, ştim şi pentru ce, dar nu ştim întotdeauna şi cum, ori dacă ştim, cu greu aplicăm ceea ce ştim. Să ne amintim, fie şi pe scurt, faţă de cine, de ce şi cum trebuie să fim recunoscători! În primul rând faţă de Dumnezeu; De ce? Nu doar pentru atâtea binefaceri, ci şi pentru anumite încercări pe care le îngăduie (boli, insuccese…); binefacerile ne încurajează, desigur, dar necazurile ne înţelepţesc, ne ţin mai uniţi uneori, mai ales în familie. Iată: până să fie vindecaţi, cei zece leproşi erau laolaltă (iudeii cu samarineanul!); altfel, ei erau în mare vrăjmăşie. Apoi, să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru marea Sa îngăduinţă faţă de noi. El ştie dinainte ce rele vom face. Totuşi ne îngăduie şi ne oferă binefaceri. Iisus ştia dinainte că nouă din cei zece vor fi nerecunoscători; totuşi, îi vindecă şi pe ei. Cum ne manifestăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu? Vorbind cu El în rugăciune, împlinindu-ne un rost în viaţă, adică răspunzând chemării Lui, într-un anumit domeniu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după nenumăratele şi nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să ştie să-I mulţumească pentru binefacerile primite“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere (I), Bucureşti, 1987). În al doilea rând, faţă de părinţii trupeşti şi duhovniceşti. Cel mai mare bine pe care-l pot face copiii părinţilor este să le ofere liniştea că ei sunt pe linia cea bună a credinţei, a familiei, la locul de muncă, în societate. Că se împacă bine cu soţul/soţia, că au copii cuviincioşi, harnici, au armonie în casă etc. Pentru părinţii decedaţi, ca gest de recunoştinţă: a împlini ceea ce n-au mai apucat să împlinească. Şi a ne împlini pe noi, în sensul dorit de ei. Ambele aspecte, numai dacă sunt plăcute lui Dumnezeu. În al treilea rând, faţă de vrăjmaşi; De ce? Dacă prietenii ne susţin moraliceşte (şi chiar material) să progresăm, să avem încredere în noi, vrăjmaşii ne ajută să fim mai înţelepţi, mai prudenţi, mai smeriţi. Odată cu faptul că împlinim o poruncă evanghelică, recunoştinţa (iubirea) faţă de vrăjmaşi ne menţine o anumită curăţie a sufletului. Ura faţă de cineva ne roade sufletele, precum rugina fierul! Iubirea, îngăduinţa şi iertarea ne purifică. Nu lor le facem bine mai întâi, ci nouă! Cum să le fim recunoscători? Împlinind porunca Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“ (Matei 5, 44), precum şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui“ (Romani 12, 20).
Aşadar, nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră, ci noi trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, prin cuvânt şi fapte de binefacere, pentru a ne îmbogăţi duhovniceşte şi a creşte în comuniune de iubire smerită şi sfântă. Iar dacă nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea şi comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii, sărăcim duhovniceşte, ne închidem în autosuficienţă egoistă şi posesivă, pierzând bucuria sufletului bun, recunoscător şi darnic. Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Care a vindecat nu doar nenumărate boli trupeşti, ci ne-a oferit şi căile vindecării sufletului din lepra păcatului şi a morţii, să ne ajute a fi totdeauna recunoscători lui Dumnezeu şi tuturor binefăcătorilor noştri. Amin.